Precizari legale

Toate articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuala a autorului si nu pot fi reproduse, in parte sau integral, fara acceptul autorului. Articolele din sectiunea „Parerea mea” au statutul de pamflet si vor fi tratate ca atare.

Diary of a green farmer

Un moment din viață când, supărat pe lume – și pe mine! – am luat hotărârea să las dracului capitala cu bâlciul ei politic, cu vagabonzii patrupezi și bipezi, cu praful și poluarea, zgomotul și canicula, sirenele salvărilor sau ale pompierilor, etc șamd, m-a «resetat» la stadiu de la care pornisem în urmă cu vreo patruj’de ani – ăla de țăran.

Pe talerul acestei decizii cel mai greu a cântărit «glonțul trecut pe lângă ureche», adică accidentul vascular cerebral descoperit în urma verificării în tunelu’ groazei (RMN-ul unde intri ca într-un sarcofag croit pe măsură cu mare zgârcenie și-n care o liotă de ciclopi nevăzuți încep să bată cu ciocanele până când, din camera alăturată, superprotejată, doctoru’ zice stop și te extrage pe tavă, bine „frăgezit” – demagnetizat și aproape terminat).

…de la o vreme nu prea se mai lega ceea ce-i comandam eu mâinii drepte cu ce făcea ea, adică ce nu făcea. Nici ținerea de minte nu mai lucra cum trebuie. După o discuție cu șefu’ care puse problema franc – «unde ți-ai lăsat, dle, memoria că uite așa și pe dincolo…» – am realizat cât e de groasă.

Prin urmare, hai la neuro, la dna doctoriță, fată bună de pus la rană, care mă trimise de urgență la colegu’ ei, stăpânul peste tunelu’ groazei de mai sus cu distractia de milioane. Lei vechi, în schimbul unui CD cu imagistica examenului…

…pe baza căruia, după ce dna neuro îl vizionă în PC că așa e modern, lansă suspomenita sentință cu glonțu’, completată cu o rafală de alte vești medicale care pe unu’ mai slab de înger l-ar fi dus cu gându’ la frânghie și sopon.

Da’ eu nu m-am speriat, am antecedente grele – fratele mai mic «nimerit» pe stânga, mâna, piciorul și colțul gurii plus altele mai greu de observat în CPU (capul purtat pe umeri, la bipezi!), tata nimerit in plin, Domnul să-l odihnească alături de frații lui față de care n-a făcut opinie separată. Nici ramura feminină nu rămăsese mai prejos – mama, mamaia și ceva mătuși învinse de boala fără cruțare a dotărilor specific femeiești. Norocul meu că eu am d’altelea…

…eh, ce e de făcut, Hombre, că nimeni nu vrea s-o termine chiar așa din scurt?!

« – Ce e de făcut?! Retragere… la liniște, pace, odihnă și câte o sacoșă lunară de hapuri!» – completă suav dna neuro.

– O sacoșă?!»

– Da, pentru câte treizeci de zile! După care eu vă examinez și văd ce vă mai dau.»

Ei, uite bombonica dulce, vederea lunară cu simpatica neuro care să mă umple de amărele pe rețetă cu regim special!

… și cu niște denumiri de se-noadă limba în gură! Pe puțin zece-cinșpe litere, care de care mai închisnovate, vorba bietei mele mamaie…

Prin urmare, vrei – nu vrei, hai la odihnă!

Primu’ pas: «noul sediu social al firmei».

…în comuna natală a nevestei, 35 km de centrul Bucureștiului, în casa de vacanță cumpărată în urmă cu v’o zece ani, cu tot cu proprietar, ca să nu stea pustie în lipsa noastră. Acceptabilă pentru câte o escapadă de până în două săptămâni pe vară, dar lăsând mult de dorit în cazul unei locuiri permanente. Mai ales că moșul proprietar, mare luptător cu sucul ridicat în grad al corcodușei, pierduse înfruntarea cam de un an și ceva și se mutase definitiv pe deal, în necropola comunală dintre brazi…

Pasu’ doi: vizită de lucru împreună cu Junior I, proaspăt arhitect, să stabilim varianta cea mai bună: reparație sau «rebranduire». După o examinare cu amănuntul de vreo două ore, cuprinzând constatarea hibelor și estimarea costurilor pentru îndreptarea lor, am căzut de acord că mai bine o punem de alta…

…Așa am început o aventură ce mi-a mâncat doi ani de viață! Și încă ceva picături pe deasupra, zi de zi, că eu trebuie să fac pe mecanicul, caloriferistul, electricianul de urgențe și câte altele pe care locatarii în comun nu le mai conștientizează…

Prima etapă – proiectul, s-a rezolvat în doi timpi: primul «ce am vrut noi, ăi bătrâni – un apartament pe sol de două camere cu utilități de oraș» și al doilea, up-grade-ul «dorit» de dl arhitect și frate-su, adică un adaus de două garsoniere plus utilitățile fiecăreia la etaj…

«…că noi unde stăm când venim pe la voi?!» – zicerea lu’ Junior II, informaticianul care își înghețase anu’ la facultate ca să facă bani. Buni, ce e drept, câștigu’ lui pe o lună cât al meu și al mă-si pe un an!

…din care a pompat la greu pentru up-grade-ul clădirii! Peste jumătate de finanțare…

Etapa a doua – rendez-vous cu birocrația locală și județeană pentru docomente și aprobări ca totul să fie în regulă. Câhh!!! …se uitau la noi ca la marțieni – «ăștia vrea actele înainte, nu după ce e gata coșmelia, ca tot omu’!!!» Și le-am avut, cu chiu și vai, cum zice legea. Așa că vulturii și corbii lansați imediat după ciupeală la mica înțelegere «pentru ce nu erea legal» au rămas clămpănind din cioace…

Etapa a treia – tocmirea echipelor de lucru, vai de capul lor! …și al nostru:

numa’ meșteri mici,

calfe, ucenici,

ce-a rămas p’aici…

fiindcă ăia mari

’n Spania – zidari!

Etapa a patra – șantierul… de scos peri albi!

Cu zidarii a mers cum a mers, băieti tineri și dornici să învețe „chestii noi” de la domnu’ arhitect care i-a pus să facă ce i-a trecut lui prin cap, că doar nu plătea din buzunarul personal: temelie adâncă de 1,80 metri pentru terenul in pantă, structură de rezistență din stâlpii armați cu bare de oțel beton netăiate pe întreaga înălțime a construcției – cca 6 metri, placă flotantă pe fiecare încăpere pentru podeaua parter, placă dublu armată pentru etaj și altele pe care eu le-am uitat.

Cu ușile și ferestrele tip termopan mi-am zis că n-o să am probleme: procedeu vestic pus bine la punct de ăia de afară.

…n-am luat în calcul însă mintea odihnită a prostului indigen!

Garnitura de la etaj – ferestrele și ușa terasei – au croit-o în atelier cu 10 centimetri mai scurtă pe înălțime, după măsurile aiurea luate pe teren. Noroc cu un meșter mai vechi care propuse o remediere ce evita rechemarea zidarilor pentru completarea golurilor în zid  – un adaus de 10 centimetri din material izolator, comandă specială la baza lor de productie din Ardeal. Soluție acceptată și de dl arhitect, dar al cărei cost fu suportat integral de firmă pentru mulțumirea clientului, recte dl arhitect care le putea face oarece intrare pe la posibilii clienți…

Cu finisajele exterioare și interioare a fost iar de tras – meșterii mai copți și mai încremeniți în prostie, «lasă, domnu’, că știm noi cum se face», plus niște șmecheri la izolarea termică cu care una am vorbit și alta s’apucaseră ei să facă, până când le-am pus în față alternativele: pas cu pas după contract sau pas alergător direcția poartă…

A urmat o scenă de comedie cu șefu’ lor care scoase și pistolu’ la intimidare.

Flash, ciobănescul meu german, atât a așteptat! Bine dresat și învătat la figuri din astea, se repezi glonț să-i hăpăie ăluia brațu’ cu arma. A prins doar pistolu’ pe care-l făcu mărunt, mărunțel că era… din plastic! Culmea tupeului, golanu’ vru despăgubire pentru «butaforia de înaltă clasă» că o avea pe inventar. I-am spus că sunt de acord dacă negociază cu făptașu’ care, după ce își primise recompensa dulce, își reluase pozitia de asteptare la picior…

Instalatorii și electricienii au fost supravegheați alternativ, când de mine, când de dl arhitect, soața făcând galerie la amândoi: «…nu vezi ce rasol trage ăla? Du-te și zi-i că d’aia dăm o groază de bani!» Dar când am bifat și instalarea fosei septice și a centralei termice, ne făcu nouă, bărbaților – mai ales mie – o surpriză frumoasă: contractul pentru NET și televiziune Dolce, la pachet cu telefonia fixă, că fără asta, nu se poate la Romtelecom!

…inaugurarea se făcu în toamna timpurie a anului 2009, fără Junior II care în Suedia «forja» din greu coroane. Sau euroi?!

Pe ultima sută de metri am prins și niște „ambulanți” cu lemne de foc pentru iarnă de ne-am asigurat confortul termic. Și pentru că am intrat în pâine ca țărani, am primit și oarece responsabilitați privitoare la terenul agricol al socrilor, mai ales că între timp socrul meu se mutase și el pe deal, între brazi iar soacră-mea se dă tare „nevinovată” în problemele astea. Ea mai mult cu „galeria”…

Așa am intrat în noua ipostază, „țăranii de oraș”!

  I

Vecinătăți și obiceiuri noi

…care să te lase bouche-bee!

…scurtătura prin bătătura altuia…

Seară de vară cu un cer plin de stele, amintindu-mi de copilăria din satul de sub munte. Mă uit după astrele care m-au fascinat mereu: Vega la zenit în rombul Lirei, Sirius din centura Orionului spre sud, Cassiopeea cu al ei dublul V alungit undeva spre nord și, pe aproape, Polaris din Carul Mic…

Miros de vegetație încinsă de arșita de peste zi, completat în coloana sonoră cu zgomot de pași fără fereală prin apropiere…

«-Bună seara, vecine! – mă salută umbra ajunsă lânga mine pe care o ghicesc ca aparținând vecinului de alături. Ce faci, te uiți pe cer?!

-Nu, doar stropesc prunul – răspund eu cam într-o dungă, oțărât mai ales de prezența lui în curtea mea decât de întreruperea „plăcerii” de noapte a majorității bărbatilor trecuți de o anume vârstă. Ce îți trebuie la ora asta?

-A, nimica, doar mă duceam la văr’miu și am luat-o pe scurtătură.

…prin curtea mea, că pe drum pașii ți-erau cu vreo cinșpe mai mulți!

-Mare baftă avuseși – îi zic. Dacă nu mă scotea nevoia din pat, te lua în primire Flash! Are ăsta niște fălci…»

…doar ce își auzi numele și ciobănescul german ieși mârâind la iveală, ditai namila în întunericul nopții care îi smulse un «hâc» involuntar vecinului.

De atunci am scăpat de trecerile pe scurtătură prin curtea mea! …și de găinile lui care îmi transformau într-o veselie grădina de legume în poligon de scurmat. Ciobănescul meu, bine educat, cum le zărea, le „scana”și, identificându-le ca „intrusi în teritoriu”, le captura și mi le depunea mândru pe pragul ușii de intrare, întregi și fără să le clintească o pană măcar. Numai că proastele, de frica fălcilor și a imobilizării în gura namilei, făceau stop cardiac dacă nu le eliberam urgent.

«-Da’ pune-l dracului în lanț, vecine, că-mi termină toate găinile!

-N-ar fi mai bine să-ți repari tu gardul pe unde trec orătăniile?! Că ăsta nu e câine de lanț.»

…așa am scăpat eu cu grădina întreagă și el cu restul de păsări.

…Banca săracilor Ltd sau cerșetorie cu ștaif.

Cum se mută câte un orășan la țară tot țăranul dimprejur se grămădește a se obliga cu cerere de bani, sume mici pe care să n-ai tupeul a le mai cere îndărăt, că ești un domn, ce dracu’!

Mi-am „luat-o” și eu la început până când pasivul a devenit îngrijorător, apoi am aplicat metoda Petre Roman din anii 90 – întorsul buzunarelor pe dos!

-…și eu ce fac că vin ăia după masă și-mi taie curentu’! De unde le dau eu două milioane ?! (lei vechi!).

Reproșul fu însoțit de golirea berii sub copertină la „privatizatu” și de un fum adânc și cu necaz din țigara luată și ea „pe caiețel” – evidența datornicilor până când se dă alocatia.

-Păi deh, omule, dacă nu mă avertizași din timp că te am și pe tine în întreținere ca să-mi potrivesc bugetul?!

…de atunci nu s-a mai lipit de mine, doar pe nevastă-mea a încercat s-o mai aburească, inutil că draga de ea e o „tăuroaică” aprigă de tot când e vorba de bani.

…unelte și scule pentru tot poporu’.

Scăpat din spațiul strâmt al apartamentului de bloc, meșterul din mine se hotărî sa se desfășoare la curte și se dotă cu sumedenie de unelte și scule al căror preț le strecură într-un capitol mai puțin evident din devizul casei. Mai ales că perioada procurării lor se potrivise taman bine cu cea a deschiderii marilor magazine de bricolaj Hornbach, Brico și Praktiker, cu promoțiile lor consistente de început. Iar dacă inițial apariția lor în inventar fu întâmpinată cu oarece ostilitate – „bani aruncați pe jucării!”- beneficiul evident al folosirii lor ulterioare pentru amenajările curente diminuă până aproape la dispariție ostilitatea „jumățății contribuabile”…

Numai că respectivul beneficiu fu remarcat și de vecinii care, în mare nevoie ba de o mașină de găurit, ba de un ferăstrău pendular, de o drujbă electrică, ba chiar și de betoniera, meritorie supraviețitoare după atâta ciment turnat la casă și la anexe, le luară la ochi și deh, nu puteai să-i refuzi – oameni de sat „cu care o să te freci mulți ani de acum încolo”!

Așa ajunseră sculele mele să colinde satul, împrumutate din mână în mână până când abia reușeam să le recuperez, vai de capul lor,  pe la al nu știu câtelea neam…

Când bijuteria mea de drujbă electrică își dădu însă prematurul sfârșit în cablul de oțel folosit la tractatarea din pădure a ditai trunchiului de copac pentru iarnă și pe care meșterul de două parale nu se mai obosise a-l scoate – «erea ruginit, bre, credeam că îl taie!», am schimbat foaia. Următorului care veni după rotopercutorul electric de forță, 1500 wați, cu care să spargă o temelie de gard i-am arătat chitanța cu prețul plătit pe obiect și i-am cerut banii dinainte drept garanție de integritate. A făcut niște ochi mari:

«-  Hai, bre că oameni sântem și noi, de un’ să scoț eu atâția bani?!

– Păi de unde i-am scos și eu pentru asta (drujba tocmai decedată), și asta (rindeaua electrică de mână Black & Decker cu cureaua de transmisie rupta de cumătrul său) și asta (mașina electrică de tuns iarbă, arsă pe undeva printr-o curte de la marginea satului)!»

…astfel mi-am salvat restul de uneltele, da’ mi-am câștigat nume de „al dracu”! Pagubă în ciuperci…

…ajutorul nedus până la cap e angajament neonorat!

Socrul meu, fie-i țărâna usoară, avea niște vecini „de toată isprava”, mai bine zis de nici o ispravă, trei frați ca niște brazi, nimeriți în Sahara!

Cu o mamă cam dusă cu capu’ și un tată dus și el de acasă, cei trei au crescut sub îndrumarea creștinească a socrului meu care i-a tot ajutat mai mult decât cu sfaturi bune.

După ce bătrânul s-a dus la cele veșnice, cei trei au rămas pe picioarele și puterile lor, cam sighinașe ce-i drept. Vrând-nevrând, am preluat eu o parte, mai mică, din moștenirea socrului și am continuat ajutorul, încercând a-l duce mai mult spre partea cu „undița” și mai puțin spre cea cu „peștii”. Da’ dacă n-ai cu cine…

Un exemplu: o bună parte din curtea mea este înierbată și cu ceva pomi.

Zici iarbă, zici cel puțin două coase pe an, altfel te trezesti cu hălăciuga de buruieni cărora doar focu’ le mai este leacul. Deși muntean la origine, plecat prea devreme de acasă prin lume, am ratat „cursurile de cosit”. Pentru mine, instrumentul ăsta cu tăiș curbat este ceva de spaimă și poveste, evocându-mi războaie și răscoale când mulțime de sărmani o transformau în armă, legând-o în prelungirea cozii.

Unul din cei trei frați suspomeniți are o cotigă trasă de un măgar, măgarului îi trebuie nutreț, din belșug la mine în curte, la două case de gospodăria celor trei.

Logic, i-am propus respectivului să cosească iarba și să și-o ducă acasă, avantaj reciproc – mie îmi rămâne curtea curată, lui hrana gratis pentru animal.

…A urmat două zile de asistență la coasă – ochii pe el să nu taie pomii tineri și ajutor cu grebla pentru adunatul ierbii. Plus mâncare și băutură pentru cosaș…

Veni și ziua când, însoțit de vehicol și de „beneficiarul” urechiat al viitoarei încărcături, respectivul frate se prezentă să-și ridice iarba. După ce încărcarăm amândoi cotiga, tipul constată că a rămas fără țigări. Eu nu mai fumez de mult, deci nu puteam să-l ajut. Văzând el că aluziile sale despre bani de țigări trec pe la urechile mele fără rezultat, o luă spre bufet să-și mărească „debitul” pe caiețel cu încă un pachet de țigări, lăsând măgarul și cotiga încărcată în stand-by în curtea și grija mea.

…trece sfertul de oră necesar, apoi încă unul, încă o jumătate de oră, încă o oră și fratele – nimic!

Măgarul, cât este el de răbdător, se plictisise de atâta asteptare și se apucase să-mi facă pagubă în recolta de fructe de peste vreo doi-trei ani, ronțăind lăstarii și crenguțele la care ajungea. L-am luat binișor de căpăstru și tai-tai, hai-hai l-am dus în curtea stăpânului său. Apoi am luat direcția bufet unde l-am găsit pe fratele plecat după țigări, bând bere în compania altor pierde vară:

«- Vecine, uitai de tot de dta!

-Sezi liniștit ca ți-am dus eu măgarul acasă.

– Da’ l-ai deshămat?

– Nu, că nu mă pricep, pân’acum n-am avut de a face cu măgari înhămați!»

Nu știu dacă a priceput ceva din spusa mea, mai degrabă nimic pentru că peste o oră veni să mă cheme să-i ajut să clădească iarba. I-am răspuns că vin imediat, numa’ să mă duc să-mi iau țigări. Abia aici i-a picat fisa…

…pocnitori de sărbători sau obiceiuri proaste aduse de la oraș.

De când s-a relaxat regimul materialelor pirotehnice, adică după decembrie ’89 tot românul întâmpină Anul Nou cu multe zgomote și lumini cât cuprinde. În minutele acelea de la cumpăna dintre ani e adevărată aventură să circuli per pedes prin orașele patriei. Las’ că nici pentru mașini nu e v-o bucurie – fie în mers, fie parcate sunt împodobite fără voie cu tot soiul de „cadavre” arse care poposesc să-si consume ultimele grame de materiale „focoase”, lasând amintiri de neșters pe vopseaua fericitului vehicol.

Odată cu întoarcerea la origini a excesului de „proletariat” rezultat din recalibrarea fostei industrii socialiste, oamenii au adus în locurile natale și acest obicei, ba chiar l-au adaptat, spre bucuria buticarilor vânzători de pocnitori și alte drăcovenii zgomotoase. Așa că orice țaran nu se simte bine dacă belșugului de manele „consumate” de ziua de naștere sau onomastică nu-i adaugă și un mic foc de artificii!

Ce dacă vecinu’ are dincolo de gard o șiră, două de paie bine uscate?! Să belească ochii și să aibă la îndemână gălețile cu apă!

Pentru mine nu e cine știe ce deranj cu ferestrele termopan fonoizolante și fără șire de paie sau coceni prin curte. În schimb, pentru sărmanul Flash, ciobănescul german cu auzul lui fin și cu dresajul ce-l obligă să fie pe fază la un asemenea gen de zgomote, e un adevărat supliciu.

Mai ales că un vecin de peste vreo două case se dă în spectacol cel mai des. Cade casa pe el, gardul de la drum stă în doi pari, dar lui nu-i lipsesc însă manelele și pocnitorile!

«- Lasă, neică, că-l lecuiesc eu!» – se lăudă fiul unuia din vecini. «Poimâine are iar bairam prăpăditu’»

…numai să am grijă de dulău să-l bag undeva la adăpost, cine știe de ce-i în stare mucea!

Vine seara cu programul de manele, începe și spectacolul de pocnete și lumini care este tăiat de o bubuială grozavă – o petardă sadea!

…plasată taman lângă unul din parii gardului ăluia! Parul putred, petarda ca lumea, gardul prost s-a „predat” întins la pământ pe toată lungimea.

S-a dus naiba distracția când una-două apăru și poliția locală cu cercetarea de unde asemenea explozie, mai ales că totul se nimerise la puțin timp după evenimentul Ciorogârla, când cu „lovitura” la depozitul de armament al unității militare din zonă.

Degeaba a încercat ipochimenu’ s-o cârmească, că așa și pe dincolo, că nu el…

A rămas cu tinicheaua de coadă și fără gard.

Zănatecul ăla tânăr, în schimb, a băgat capu’ între urechi și mutu’ s-a chemat!

II

Four season

…adică cele patru anotimpuri. …agricole!

Prima toamnă a lui 2009 – o plăcere!

…treburi de terminat prin ogradă – închiderea șantierului și limpezirea curții – și prin ditai damul de casă – familiarizare cu functionarea centralei pe lemne, făcut cunoștința cu electrica și firărăia locuinței, ușurel, ușurel.

Apoi conservele de iarnă, o plăcere să „achiziționazi” legumele direct din grădină, să le „procesezi” pronto afară pe terasă sau la foc deschis în curte și să le depozitezi, după prelucrare, la rece în pivnița cât o cameră, nu o biată debara de bloc

Mai o mână de ajutor la culesul recoltei de pe loturile părinților nevesti-mii și rudelor, că așa se cade la țară.

…mai o vizită a prietenilor de la oraș, cu nelipsitul grătar. Ce mai, dolce vita!

Când ploile nu-ți dau de ales, rămân vizitele rudelor consătene și curioșilor să vadă cum te-ai aranjat „în casa fără măcar un coș de sobă”.

« -…ce o să faceți la iarnă?!

– Dăm drumul la centrală și încălzim cu caloriferele!

– Ee, face ălea căldură?! …că ie fiare și se răcește repede și nu ține ca soba!

– Da’ la bloc cum e?

– La bloc bagă ăia de la termo toată ziua căldura pe țevi!

– Păi și aici e la fel!

– Și arzi o cărută de lemne pe zi»

…după ce am dat drumul la «furnal», am văzut că nu era vorba chiar de o căruță, ci cam de o roabă încărcată de butuci sparți din lemn de esență tare pe toata ziua de iarnă pentru o suprafața de aproape 200 metri pătrați, căldură la 20-22 grade peste tot, plus apa caldă menajeră.

Deștepți cehii ăia de la VIADRUS! Producătorii „furnalului”, adică.

…dar ajutați și de izolația de polistiren de 8 cm de pe exteriorul casei. Ca să nu pierdem căldura prea repede.

Prima iarnă 2009-2010…

…blândă cu noi, tocmai bună pentru adaptarea unor „țărani de oraș”. Fără vijelii ori viscole care să pună probleme distribuției de energie, astea fiind rezervate anilor următori…

Cu sărbătorile de iarnă și obiceiurile care încă mai supraviețuiesc, cu zăpada ca un covor alb-pufos, așternută cuminte peste case, pomi, câmpuri și pădure, cu musafirii veniți în vizită de aproape și de departe, trecu mai repede.

Primăvara 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…

…aceleași griji.

În grădină – curățirea și săparea la cazma a loturilor pentru legume, apoi răsadnița adică un fel de creșă pentru legume, urmată de răzoarele cu ceapă și usturoi, cu spanac și lăptuci, mazăre, etc plus grădina cu flori a doamnei si pomii și vița de vie din grija mea.

Vine apoi repicarea răsadurilor, adică gata cu creșa și grădinița, treceți la treabă pătlăgelelor roșii, vinete, ardei și alte alea pe locurile planificate din toamnă. Plantare și udare la fir până când se prind și se ridică bine de scapă de „grija” coropișnițelor și a altor gâjgănii, fericite că le oferim hrană de gratis.

Pe câmp – arat și discuit sau „pregătirea patului germinativ” pentru grâu, porumb, floarea soarelui, după care semănatul și altele care-mi scot peri albi pentru că trebuie să fac competiție cu tot satul ca să obțin rând la cei doi-trei posesori locali de utilaje agricole „privatizate” de la fostul SMA…

Vara 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…

…tot la fel.

În grădină, udătură la legume, plus  stropiri contra «consumatorilor» neautorizați – gâze ori plante dăunătoare – în nici un caz cu chimicale ci cu mixturi eco culese de doamna mea din Formula As sau de pe Net! Păi ce naiba, ne-am tras la țară ca să mâncam tot „chimie”?!

Pe câmp, grijile sunt de calibru corespunzător – lupta cu buruienile care nu acceptă cu nici un chip să-și împartă arealul cu plantele aduse de om, până nu le „convingi” cu sapa! Iar sapa este „mânată” de câte una bucată lucrător care trebuie mulțumit cu cafea plus țigări la prima oră, mâncare consistentă la prânzul mic, mâncare ca lumea, plus tăria aferentă la prânzul mare iar la final banii, în limitele tarifului local…

…apoi ochii pe cer după ploaia care vine tot mai des la momente nepotrivite, uneori însoțită de vijelie și grindină!

La care se adaugă procurarea combustibilului pentru iarnă, în perioada asta pentru că este mai ieftin. Ieftin pe dracu’, cam cât zece luni de întreținere la bloc, livrată toată într-o singură tranșă.

Toamna 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…

…idem.

Recoltarea și conservarea produselor din grădină și livadă. Plăcere dintre cele puține…

Strângerea cerealelor de pe câmp cu „căciulirea” aferentă la posesorii de utilaje agricole sau cu ajutorul în aceiași parametri ai celor cu săpatul, depozitarea în hambarele personale, adică făcute de „mânuțele astea doo”.

…ridicarea hambarelor au fost iar momente – spectacol pentru vecinii care s-or fi mirat că am îndrăznit să mă „angajez” în asemenea intreprinderi singur-singurel. În pofida tuturor pronosticurilor și sfaturilor că nu așa se face, «că știu eu meșter care lucrează bine și ieftin» și altele, după ce au văzut ridicat în curte hambarul pentru porumb știuleți și în magazie hambarul pentru boabe, au început cu întrebările:

…«- Cum l-ai făcut, vecine, că-i mai mare ca ușa și as’vară lucrai la el în curte?

– Demontabil, vericule, în panouri pe care le-am legat pe loc, în magazie!

– Și cum îl mai scoți?

– Desfac șuruburile de aici și de aici și gata, scot panourile unu’ câte unu’!

– Aa, păi asa da! Da’ la porumbaru’ de afar’ de ce ai pus chestiili ălea de tablă pe picioare?!»

…chestiile erau niste conuri de tablă ca niște fustițe tu-tu pe fiecare picior, puse ca să împiedice șobolanii și șoarecii să se urce în hambarului de știuleți.

«- Auzi, nu-mi faci și mie câte unu’ d’ăsta?!

– Păi tu n-ai ochi, mâini și picioare?

– Ee, io n-am timp, sunt ocupat.»

…cu țoiul și berea la bufet! Sau la «păcănele»…

Iarna 2011, 2012, 2013…

S-a terminat cu plăcerea!

Nopți lungi, friguroase, retragerea de vreme în casă…

Rămâne de bază televizorul (pentru doamna) și calculatorul (pentru mine)!

Plictiseală, că oricât se rulează, subiectele de bârfă locale sunt puține.

Nu mai sunt nici bani de numărat (pensie mică, deh!).

Cu „copiii” am încheiat-o, o „împărțire de saltea”, cum zice niponul, este chiar un eveniment, deși ce condiții favorabile avem acu, nederanjați de nimeni, da’ la partea „cu ce” vine durerea!

Când i-am cerut dnei doctorițe neuro părerea despre pilula minune albastră, m-a întrebat cum merge Salvarea la țară!!!

Așa că am lăsat-o cum a căzut, pe stânga…

Câte un viscol din cele care au învățat drumul p’aci mai aduce oarece necazuri cu distributia energiei electrice. În ultimii doi ani n-a fost iarna fără întreruperi de curent. Nu e curent, nu merg pompele centralei termice, hidroforul, televizorul, calculatorul și becurile.

Prin urmare, s-a impus de urgență cumpărarea unui generator de avarie care să asigure o putere minimă de circa 3 kw.

S-a cumpărat și instalat.

…unul care pleacă „la sfoară”.

Pentru că ticaloșii de la Enel-distributie au obiceiul – prost – să se joace de-a uite-l, nu e! Cu curentul electric!

…până îi dau drumul după o avarie, fac cinci-șase testări on/off de care i se face lehamite oricărui circuit automat de conectare! Și dă în primire! Automatul, deh…

Prima avarie majoră în iarna lui 2012, circa 12 ore lipsă curent.

…scot generatorul, îi fac plinul cu benzină, îl conectez și îi dau drumul. În tot satul cufundat în beznă casa mea strălucește ca un pom de Crăciun. Începe telefonul să sune:

« – Cum ai tu corent și la noi nu este?!

-Pentru că mi-am făcut rezervă de câteva găleți!»

În final reușesc să-l domolesc pe vecinul pizmaș, explicându-i situația.

« – Auzi, nu mă conectezi și pe mine că am să termin de sudat o poartă?!

-Îhîm, zic, s-a întâlnit hoțu’ cu prostu’. Deci tu ești ăla care încarcă rețeaua și o face să fâlfâie?»

Peste vreo oră o vecină vine la nevastă-mea s-o roage să-i permită să-și încarce mobilu’ la noi că așteaptă niste telefoane urgente. Cu ocazia asta aflarăm noi câți handralăi o căutau pe tipă când bărbatu-său era în cursă prin țară ori p’aiurea!!!

…noroc că văzând avantajele, „s-au deșteptat” și alți țărani de și-au cumpărat generatoare de avarie și acu’ oferta este mai mare!

…pe chestia asta, unul din boii de permanență la Primarie a raportat o dată că nu sunt probleme cu alimentarea când a fost sunat de la Dispecerat. Văzuse dobitocu’ cele trei-patru case luminate de propriile generatoare de avarie…

III

Epilog

…a la Depărățeanu, via Topârceanu

Reședința actuală

Mi-e la țară

Că aicea m-am retras

Până s-o-mplini momentul:

…testamentu’

Și-apoi pa și bun rămas!

 

Aicea când vântu’ bate

Netu’ cade…

Ca să fie totu’n ton

Se mai duce și lumina,

Bat-o vina!

Și adio telefon…

 

Aicea când n-are treabă

Orice babă

E „consiliul comunal”!

Viața ce aci pulsează

Te  formează

Bun client pentru spital.

 

Nu există berărie,

Nici regie,

Doar un hoț de buticar

Care-și vinde marfa proastă

Și nevasta

Când i-o cere dom’ primar.

 

Când se i-a câte-o măsură

Nu înjură

Nimeni pe agent or șef!

Cin’ s-o facă când plecară

Toți din țară

Ori pe unde avură chef?!

 

Ale satului mari fete

Poartă ghete,

Dar pe strasse, în Apus,

Unde mișcă larg din noadă

Să se vadă

„meseria la produs”!

 

Dacă ieși la v’o plimbare

’n drumul mare

Ce ferești cât mai atent?

Nu boi, vaci, cai sau căruțe,

băliguțe…

Găurile din ciment!!!

 

Dar în noapte câinii urlă

Ca din surlă

Peste satul răsfirat.

Au simtit și ei, lățoșii

Că Vierfooten

Alt transport a debarcat.

 

D’aia zic eu vorbă mare:

Ce eroare

C-am plecat de la oraș!

Am fugit după natură,

Viată pură

Nu „cazare” de sălaș.

REVOLUȚIE FURATĂ

Revoluţie furată?!

 

Atâţia ani nu s-a sesizat lipsa de logică a unei asemenea exprimări tip slogan cu care s-a bătut apa în piuă…

Cum se poate fura o revoluţie? Ca pe o valiză arătoasă pe care, dacă o scapi o clipă din ochi, ţi-o şi umflă cineva? Ca pe caseta de bijuterii de care te jefuieşte un tâlhar intrat în casă în miez de noapte? Sau ca pe o afacere pe care nici n-o pui bine pe picioare că, din neatenţie, te trezeşti cu ea preluată mai mult sau mai puţin agresiv?

Să fim serioşi şi ne punem capul la muncă – organul de pe umeri, nu ăla răspunzător cu demografia…

 

În general, termenul de revoluţie într-un domeniu oarecare presupune trecerea spre un nivel nou, superior, care să elimine potentialul de dizarmonie acumulat în funcţionarea respectivului domeniu când acest potenţial se apropie de „pragul de blocare”. Cam simplista imaginea, dar pentru discutia noastră merge…

În viaţa socială, scena pe care evoluează cele mai imprevizibile entităţi, fiinţele umane, apropierea pragului de blocare ar trebui supravegheată de o instanţă supraumană.

De ce nu o pot face oamenii? Simplu, pentru că, fiind ei însişi elemente ale sistemului de grad superior numit societate umană, nu au posibilitatea de a dirija mersul acestui sistem spre un ţel stabilit conştient chiar de ei. Această utopie, prezentă în gândirea omului din momentul când a devenit conştient de poziţia sa de „rotiţă” a marelui angrenaj social, a primit recent o „palma răsunătoare” – eşecul comunismului în care se construieşte conştient, după legi ştiinţifice, societatea fără clase şi contradicţii a viitorului.

Frustrantă imagine a puterilor noastre, nu!?

Ce ne mai rămâne nouă oamenilor de făcut altceva decât optimizarea propriilor noastre acţiuni pe criteriul efortului minim/consumului minim de resurse, optimizare care, pentru majoritatea acţiunilor umane, asemănătoare sau repetate se relizează prin adoptarea unor stereotipuri de comportament, stereotipuri care presupun stagnare, stagnare care e sursa majoră de dizarmonie, dizarmonie care ne aduce tot mai aproape fatidicul „prag…”

Ajunsi în faţa acestei situaţii, oamenii se diferenţiază după atitudinea lor:

Unii conştientizează necesitatea unor noi stereotipuri de acţiune/modele la nivel de societate care să diminueze la minim posibilatea de dizarmonie, dar după depăşirea blocajului existent. Aceştia sunt premergătorii, realizatorii primei etape a revoluţiei, vizionari pe termen scurt care sădesc în minţile oamenilor ideea schimbării necesare. Printre ei sunt şi cei care pun la punct programul schimbării/revoluţiei.

Următorii sunt oamenii de actiune, cei care trec la spargerea efectivă a blocajului existent, cel mai des printr-un proces de un mare dinamism receptat ca violenţă socială împotriva adepţilor vechiul stereotip/model. Poate de aceea numai acest proces, mult mai vizibil şi mai evident în influenţarea destinelor umane, poartă numele de revolutie iar cei care îl înfaptuiesc, revoluţionari.

Vin apoi cei care introduc noile reguli, organizatorii noului stereotip/model, cel mai profitabil pentru ei care

a)poate fi diferit în cea mai mare parte de cel dinainte, schimbare radicală, dar si cea mai puţin stabilă,

b)poate cuprinde şi elementele acceptabile din vechiul model, cazul reformei/schimbării cu mai putine zguduiri şi de o mai mare stabilitate sau

c)cazul în care este preluat în majoritate vechiul model, înnoiţi fiind doar profitorii, situaţie care defineşte contrarevoluţia.

 

Să revenim pe plaiurile noastre cu populaţia ei mioritică de la sfârşitul anilor ’80…

Necesitatea schimbării era atât de evidentă, că până şi Nicu Politicu o sesizase. Că o interpreta ca pe o trădare a  “principiilor clasei muncitoare”, asta era marota lui, stimulată de dizidenţa faţă de Moscova unde Gorbaciov declanşase “The Wind of Change”. Repetatelor cereri ale lui Gorby de reformare măcar minimă a României pentru a nu o tranforma în lestul blocului communist în care se declanşaseră variantele locale ale perestroikăi moscovite, NP îi răspundea cu argumentul dreptului fiecărui partid comunist de a-şi alege singur drumul… spre prăpastie! Lângă el, grămadă de yes-meni – conducerea superioară de partid şi de stat – evolua fără nici o stridenţă.

Vreun om politic cu o gândire mai ancorată în realitate? Vise, taică…

Premergători români ai schimbării? Aiurea, nici de leac…

Vreo variantă autohtonă de program pentru schimbare? Poate la alţii!

Ici, colo câte un cârtitor cu înaltă protecţie occidentală, “dizidenţii” care să nu-l lase să se culce pe o ureche pe NicuPoliticu…

Cum, necum sistemul ceauşist trebuia înlocuit, altfel ar fi pus în pericol înţelegerile privind noua împărţire a Europei. În plus, după achitarea datoriei externe a României, NicuPoliticu mai avu şi tupeul să se pună cu FMI, visându-se bancherul lumii a treia.

Avertismentele primite atât din partea vechiul, dar şi a noului stăpân îl lasă rece pe NP, desi erau înfricoşător de directe.

Gorby dixit: „Daca nu introducem urgent reforme, s-ar putea ca Anul Noul să nu ne mai găsească pe toţi. ( ultima întâlnire cu liderii comunisti, decembrie 1989 )

„Dacă Ceauşescu nu introduce reforme politice la viitorul congres al comuniştilor români, eu nu-i dau mai mult de două luni.” ( Francois Mitterand în Liberation, 25 octombrie 1989 )

Congresul XIV al PCR a venit pe 25 noembrie şi a trecut la fel ca şi alte asemenea panarame.

A venit Anul nou 1990 si, într-adevăr, nu i-a mai mai găsit pe toţi…

Puşi în faţa încăpăţînării de catâr a scorniceşteanului, Gorby obţine, pe un portavion scuturat de furtună din apele Maltei, OK-ul locatarului de la Casa Albă pentru o acţiune în forţă pe care o planifică minuţios dimpreună cu Papa Mitterand. Secretul răsuflă ca orice secret şi nişte vecini mici, dar cu vise mari hotărăsc „să sară pe ocazie” pentru a-şi împlini „pohta ce-au pohtit” de 80 de ani, parazitând în mod supărător acţiunea celor doi mari. Până la urmă cei doi mari îi acceptă în joc ca mână de lucru pentru treburi murdare, nicidecum parte la beneficii!

Şi să te ţii treburi murdare: de la fotografii trucate de victime ucise cu bestialitate de torţionarii români (în realitate, cadavrele unor necunoscuţi, autopsiate la morgă de „bestialii” legişti ardeleni) până la pâra în Consiliul de Securitate al ONU pe motivul persecuţiilor şi crimelor sângeroase din ţara lui Dracula, de la promovarea unui spion propriu, popă cam iubitor de ochii dracului, în postura de oprimat pentru ideile sale religioase şi detonator al exploziei mămăligii, până la promovarea internaţională a imaginii victimei însângerate a barbariei românilor din Tg Mureş, în realitate pe invers.

Până la urmă, bizonul carpatin se puse în mişcare şi Ceausescu dispăru de pe scenă, însoţit din nenorocire de câteva zeci de nevinovaţi, adevăraţii eroii ai acelui moment când îngenuncheaţii celor cincizeci de ani au realizat că se poate…

Bizonului nu-i venea să creadă că s-a lăsat umilit întratât, vecinul cel mic îşi terminase partitura, ar fi intrat el pe cont propriu cu satârul în tort şi a treia oară, da’ îşi aducea aminte ce păţise în ălelalte două dăţi.

Devansaţi de evenimente, pentru cei doi mari abia acum începură durerile de cap – cum facem să-i punem pe ai noştri în loc, aşa pe nepregătite şi bizonul să-i accepte.

Prima mişcare, carnavalul luptei cu teroriştii. Rezultatul: peste o mie de victime şi bizonul începe să se orienteze.

A doua mişcare, execuţia dictatorului. Rezultatul: ţapul ispăsitor odată sacrificat, ceilalţi ai lui la umbră în stand-by pentru câtva timp, până când trece zavera, teroriştii mucles şi bye-bye.

Se încheie etapa a doua – revoluţia fără revoluţionari care, tot aşteptând în blockstarturi semnalul loviturii de stat, se pomeniră cu treaba făcută de explozia mămăligii.

Recuperează pe turnantă şi intră în linie dreaptă democraţia originală, alegeri în Duminica orbului, la vremuri noi, tot noi, băieţii de KGB cu fanaţii trimişi de occident pentru spor de imagine. Aşa am fi îngheţat în proiect dacă:

a) Gorby nu s-ar fi retras la pensie după încheierea misiunii involuntare de gropar al URSS;

b) „băieţii” n-ar fi realizat că Ilici fără Gorby  = zero;

c)  SUA nu i-ar fi dat de lucru Bătrânei Doamne Europa în Yugoslavia, ocazie pentru Romania de a fi luată în seamă pentru prima oară ca zonă de stabilitate;

d) GBush jr n-ar fi fost un fiu ascultător şi nu i-ar fi dat la cap lui Saadam H, ocazie cu care a descoperit Romania si facilităţile ei militare;

e) Al Qaeda nu s-ar fi apucat de pocnitori prin Occident, determinând Europa să-şi mute zidul de apărare cât mai la est, cu promovarea personalului local aferent pentru întreţinere;

f) tot Al Qaeda nu s-ar fi specializat pe demolări di granda peste Ocean, determinând America să întarească rândurile NATO și cu efective second hand.

 

Acu’, dupa atâtea întorsături, cine mai poate spune ce revoluţie și cui i s-a furat !?

 

Onoarea pierdută a presei românești

Mare lucru, demn de Cartea recordurilor, să pierzi ce n-ai avut niciodată!

Înainte de 1990 presa nu-şi punea probleme de onoare, ea lucra în slujba poporului… cum îi dicta partidul.
Cei care lucrau în presă ştiau că sunt liberi să spună ce vor ei. Problema lor era incertitudinea libertăţii de după…

A venit bulibăşeala din decembrie ’89 (revoluţie, lovitură de stat, mixtură între amândouă) și presa a rămas de capul ei o bună perioadă de timp, comportându-se ca o navă fără cârmă. Se năşteau peste noapte tot felul de foi cu titluri care de care mai moţate, avide să capteze cititorii lacomi de veşti, bârfe şi can-can-uri. Chiar dacă interesul material nu era aşa evident, mulţi din cei care se „zbânţuiau” în presa acelor ani nu erau mânaţi doar de dorinţa de a încerca acel vin ameţitor care însemna „libertatea de a spune orice”. Nicidecum, ei testau limitele, îşi pregăteau condeiele pentru înfruntările ce urmau să vină.

Unul din ei, „titanul” pitic cu gura strâmbă de la palmele primite pentru prostiile ieşite pe acolo din partea bătrânei sale mame, atât de des pomenită în panseurile lui, este creatorul primului ziar-revolver, cel cu ştirea despre „găina născătoare de pui vii”. Un asemenea tupeu nu putea rămâne nerecuperat şi nevalorificat de către cei cărora minciuna le-a fost tovarăş de drum aproape jumătate de secol. În ultimele zile ne împiedicăm de el pe toate canalele tv, răguşind şi făcând febră musculară la fălci în slujba foştilor colegi utecisti din partidul social-democrat al baronilor din România.
Un altul, ratat comisar al fandomului anterior lui 1990 dar propulsat în fruntea ghildei presarilor după o ciudată împroprietărire cu o bună halcă din cel mai bogat cotidian românesc, ne fericeşte periodic cu încrâncenarea lui justiţiară pe tv-uri, în competiție cu titanul din Găgeşti. Când nu e tusea, e junghiul…
Partizanatul intervenţilor sale este atât de deranjant, încât mirosul de trandafiri al banilor din buzunarele lui aproape că trece neobservat.
Unul tânar şi promiţător până mai deunăzi, a inceput să realizeze cu câte zerouri se poate scrie preţul său…
Un alt personaj, figură famelică refăcând invers drumul celebrului car răstunat în sudul țării, s-a împiciorongat în mogul media, cu post TV și partid pentru popor.
În schimb, unui naș care strica „darul” și ploile celor care se amuză când aud de „câinele de pază a democrației”  i s-au „încurcat” toate rosturile și a fost redus, sper că nu pentru mult timp, la tăcere.

Media românească este alienată!
Acum nu se informează, se deformează realitatea.
Nu se face investigație, se trage cu ochiul în alcov ori la dușuri.
Nu se iau interviuri, se înjură în direct și-n „prime time” că așa cere patronu’!
Presa românească este partizană!
Nu găseşti un ziar de opinie, independent de coteriile politice, care să nu se declare mai independent, mai liber, mai vertical decât celelalte. Într-o astfel de colecţie a deşertăciunilor, singurele credibile rămân cele câteva publicaţii de băşcălie !!!
Acestea, cel puţin, îi tratează în mod egal pe toţi – oameni politici de toate orientările, VIP-uri ori nulități cu creştetul abia atingând colţul mesei, pornostarlete crude cu gura veşnic ocupată sau din cele mai coapte şi reșapate, cu sau fără chiloţi, fotbalişti cu mintea în vârful bocancului şi “bocanci” cu epoleţi auriţi, etc, etc.

Subiectele grave, intrate în moara presei sunt măcinate în tărâţe de doi bani, bârfele de cartier capătă în schimb importanţă naţională.
„Adevăratele” subiecte sunt nenorocirile. Individuale sau colective, fac deliciul mediei româneşti care scoate tot ce se poate din ele, sugând ultima fărâmă de măduvă din osul albit al durerii.
Bineînțeles, în numele dreptului la informare al cetățeanului…

…în țara mămăligii, nu este nici o șansă ca povestea să se termine ca în romanul* neamțului Heinrich Boll.

N’avem cu cine, dom’le, n’avem cu cine!

 

___________________________

*  ”Onoarea pierdută a Katharinei Blum”

Procesul comunismului

În urmă cu câțiva ani, intr-o seară de decembrie, pe TVR1, in prime time – ora de maxima audienta, pentru nonanglosaxofoni… 😉

…pe sticla, Liviu Mihai, arbitru intre doua gradene: una cu fosti detinuti politici, buimaciti de lumina reflectoarelor puse in ochi care le evocau momente de cosmar din trecut, cealalta plina cu aplaudacii corespunzatori si condimentata cu un fost demnitar al vechiului regim, poate cel mai putin chemat sa dea sama pentru relele de pe vremea sa.

Prinprejur, un soi de procuror prezidential, de felul lui roman tismanean de import la mana a doua, ca la prima nu se mai punea, apoi cateva figuri istorice, pentru credibilizarea show-ului, ca altceva n-a fost…

Prost inceput pentru un lucru asa de serios! La fel ca si titulatura sub care a pornit: Procesul comunismului!

Denumirea corecta ar fi fost “Procesul regimului comunist”, mai corect “Procesul comunismului leninist”.

Puah!!! Prea lung pentru un act ce vizeaza ratingul, nicidecum ADEVARUL!

 *

“Procesul comunismului” este o ineptie scremuta de mintea fostilor propagandisti ai lui Fane Academic, apostati trecuti in tabara ailalta.

Comunismul s-a nascut ca o idee, un proiect utopic de societate umana, cam tampitel si rupt de realitate, dar cu o precumpanitoare componenta de egalitatarism, atat de atractiva pentru numerosii defavorizati ai societatii din vremea cand a aparut, acum un secol si jumatate.

Cum s-ar putea condamna o idée, o utopie frumoasa pe hartie, chiar daca fara schelet si carne pentru a fi viabila?!

I s-ar face mai degraba un serviciu, promotion nesperat si gratuit care ar duce la uitarea realitatii – aceea ca dupa o “dospire” de jumatate de secol a copt o hidosenie criminala, leninism – stalinismul.

Daca in Occidentul unde s-a nascut ideea, dezvoltarea economica si distribuirea bunastarii pe mai toata scara sociala le-a demonstrat patriarhilor comunismului, Marx si Engels, ca mai bine practicau literatura SF, in Orientul puternic polarizat – putini foarte bogati, multi foarte saraci si fara speranta – proiectul unei societati egalitare a prins cum nu se putea mai bine. Cativa lideri avizi de putere, seminaristi betivi si ratati, contestatari ai sistemului existent, au adaptat mesajul la nivelul de intelegere si asteptare al mujicului de rand cu mintea murata de samaogon (= rachiu de casa), inlaturand din corpusul lui inhibitiile care mai pastrau cat de cat respectul pentru viata, fie ea a detinatorilor de proprietate sau a oricarui altuia.

Revansa sangeroasa a saracimii impotriva celor avuti va capata deci justificare prin asa numita “dreptate revolutionara”.

Favorizati de slabirea autoritatii ce urmeaza unui razboi, noii lideri au preluat puterea in cel mai polarizat stat din zona europeana, imperiul rus, declansand macelul. Curand insa au inceput problemele provocate de lipsa unui proiect realist de societate. Asteptarilor celor multi, ademeniti de o himera, li s-a raspuns cu promisiuni de viitor. Celor mai insistenti li s-au luat grijile de pe cap, odata cu acesta de pe umeri. Ceilalti, patatii de sange, au acceptat vinovati situatia, legitimand astfel niste lideri, cu atat mai ascultati cu cat se dovedeau mai scelerati.

S-a intrat apoi in cercul vicios al terorii institutionalizate: pentru a stapani prin forta este necesar un anumit nivel de resurse alocate represiunii, retrase din circuitul general. Lipsa lor creaza un plus de nemultumire si revansa sociala, careia i se raspunde prin cresterea nivelului de teroare care, prin sporirea nivelului de resurse necesare retrase din circuitul social, determina un nivel superior de revansa, careia trebuie sa i se reaspunda  prin si mai multa teroare, s. a. m. d. pana cand asigurarea resurselor pentru sustinerea represiunii copleseste sistemul.

Din nefericire, ciclul a durat prea mult, interferand cu istorica prabusire de autoritate de la jumatatea deceniului cinci, odata cu terminarea celui de al doilea razboi mondial, de asta data in tari din jurul imperiului rosu si in care sistemul a fost exportat cu mai mult sau sau putin success, functie de nivelul de polarizare sociala existent. Criminalii latenti din aceste tari s-au trezit dintr-o data conducatori cu firman de la Moscova.

Istoria le-a mai oferit un nesperat bonus:  Occidentul a recunoscut drept partener in conducerea lumii pe fostul aliat din razboiul impotriva nemtilor si japonezilor iar acesta, printr-o manevra abila, (principiul coexistentei pasnice a doua sisteme politice diferite, mai simplu “fiecare se joaca cum vrea in curtea lui, numai sa nu dea foc cartierului!” ) a procurat un nesperat lustru de respectabilitate lui insusi si vasalilor sai. Destinele a trei sute de milioane de oameni au fost jucate in marele poker politic timp de doua generatii, pana cand adevarul a fost scos de istorie la suprafata – comunismul lui Lenin a fost o ratacire a omenirii pentru care nu exista cuvinte care sa-i descrie monstruozitatea.

Este cutremuratoare acceptarea de catre atatia oameni din lumea civilizata a minciunii unei societati condusa de proletariat (in esenta termenului, o parte a muncitorimii, cea care nu dispune decat de bratele sale, nu de un strop de avere, nici de inteligenta, doar de brate), in numele caruia vorbeste si ia decizii o minoritate care a ajuns la conducere prin “revolutie”.

In acest context de vinovatie generala e mult mai comod sa fie condamnata ideea, o himera care nicaieri n-a putut si nu va putea fi aplicata in adevarata ei esenta, decat sa fie judecati si sa le fie stabilit gradul de vinovatie celor care, sub diverse forme, au profitat de pe urma prizei acestei idei la cei multi defavorizati. Si nu sunt deloc putini, asa ca-i pomenesc doar pe mari categorii:

–  conducatori politici, de la centru pana la ultima celula de partid;

–  administratori ai puterii, in toate domeniile, de la centru pana la ultima comunitate locala;

–  cei care au profesat represiunea politica in justitie, procuratura, siguranta statului, armata, politie(fosta militie), precum si colaboratorii acestora (enorma categorie, cuprinzand atat de multi ticalosi!);

–   cei care, prin metode nonviolente, au propagat si impus minciuna despre comunism ( ideologi, propagandisti, apologeti de toate soiurile si cu toate uneltele – condei, penel, dalta, etc.);

–  si cu voia d-voastra, ultimul pe lista…

 

Cam prea multi, mai bine condamnam comunismul!

A FOST ODATĂ UN BUFTYWOOD… (2)

PARTEA ÎNTÂI.REGIZORII… (continuare)

III. Musafiri la masa lu’ Conu Iorgu

Printre obiceiurile lui Conu Iorgu era și acela de a întâmpina Crăciunul în mijlocul echipei, lucru nu prea greu, cu toate opreliștile ideologice ale vremii, pentru că sfârșitul de an însemna de obicei încheierea lucrului la un film. Evenimentul era sărbătorit cu o petrecere organizată la sediul echipei de montaj. Majoritar feminină, echipa de montaj era ideala pentru a face mis-en-place-ul unei mici agape în timpul programului și peste. Apoi Conu Iorgu avea o anume “statură” care îl punea la adăpost de reproșurile că sărbătorește Crăciunul la serviciu.

…1985, “ultimii metri” ai unui film de montaj despre succesele României socialiste, obligație de serviciu picată ca un leac amar pentru Conu Iorgu. Și pentru noi așijderea, obligate ca în loc de cozonaci, sarmale, brad, cadouri și toate cele de Crăciun să ne ocupăm cu însăilatul de laude filmate în care nici dracu’ nu credea.

Ca să ne mai aline amarul, Conu Iorgu se întrecuse pe sine: masa gemea de produse tradiționale, de la “porcării” afumate la “păsăreturi” fripte, de la conserve și murături marca Vitanide la vinuri și pălinci.

Pentru noi, fetele, Conu Iorgu prepara anume un vin spumant după o rețetă personală: după limpezire, îngropat în pământ în sticle smolite timp de mai bine de un an, cu boabe de orez înnăutru pentru inițierea fermentării sub presiune, când îl deschideai era o plăcere să-l savurezi. Mmm…

Bunătățile ne făceau cu ochiul, da’ nu se făcea să umblăm la ele pentru că, oricât am fi fost noi de grijulii, tot lăsam urme de degețele pe luciul peliculei cu care lucram.

Pe la ora 11 noaptea, Gopo (regizorul Ion Popescu-Gopo) și echipa lui care îsi terminase treaba pe anul ăla și își luau la revedere de la colegi, ajunge cu “colindul” și la noi. Conu Iorgu, culant, îi învită la o palincă pe toți. Palinca le deschise urătorilor apetitul și încep gămanii să topească mâncarea, deși peste cel mult o oră ar fi fost fiecare la casele lor.

Se impun măsuri urgente de salvare, mai ales că pe noi ne aștepta o noapte întreagă de lucru. Mai pe văzute, mai pe neobservate și eu și colega mea începem “a hrăni” dulapul cu ce puteam recupera printre atâția hulpavi. Drept este că și ce făcea Conu Iorgu nu te lăsa să treci pe lângă, oricât ai fi fost de plin…

…trecuse bine de miezul nopții când Conu Iorgu realizează “dezastrul” cu care îl fericise Gopo.

Scărpinându-se după ceafa, Conu Iorgu mă întreabă suav:

– Gogoșico, vă e foame? Să-l trimit pe Fronea după ceva la Calu’ Bălan…

– Lasă dom’ Vitanidis, mai bine chemați-l și pe el sus că a tăiat destule piroane acolo în masină!

… și trag perdeaua care împărțea cabina de montaj în două. În spatele ei, masa pregătită cu produsele “salvate” de foamea lu’ Gopo & Comp, chiar și ceva din celebra palincă, neinteresantă pentru noi fetele.

– Gogoșico, ești isteață! De acu în colo, toate s’aduc la tine că știi să le rostuiești.

…așa am ajuns eu și “isteața” lu’ Conu Iorgu!

IV. Gogoșica fumătoarea în conflict cu PSI

Din cât m-am “frecat” de atâția oameni din domeniul artistic m-am pricopsit și eu cu un nărav de-al acestora – fumatul. Însoțitoare a cafelei, sau mă rog a ceea ce se putea numi cafea pe vremea aia, țigarea făcea mai ușoară munca în program prelungit din perioadele de finalizare ale unui film. Mai ales că se ținea “la firmă” și se “forjau” numa’ țigări bune, Kent-ul era de bază…

Ca peste tot, exista în Studiou și un compartiment PSI, adică prevenire și stingere incendii “populat” cu foști activiști PCR de nivel inferior, trași pe linie moartă.

Deși, o data cu înlocuirea peliculei pe suport nitrocelulozic, adevărate fitile explozive, cu cea pe suport pe bază de acetat care nu ardea nici dacă i te rugai în genunchi, se răsucea doar ca șoricu’ și nu mai intra neam în mecanismele fine de acționare ale aparatelor de proiecție, pericolul de incendiu devenise echivalent cu cel dintr-un birou oarecare, regulile aplicate spațiilor unde se lucra cu pelicula rămăsesră la fel de severe. “Capetele” pătrate care stiau una și bună «că artiștii ăia e niște căscați care își bate joc de averea poporului» ne sâcâiau sadici cu regulamentele lor depășite doar pe noi, fetele de la montaj… Cu regizorii se schimba socoteala, mai că erau în stare să le golească și scrumierele!

…program prelungit la unul din filmele din seria Mărgelatu, eu alături cu Conu Iorgu alegeam “bucle de dialog” din niște cadre foarte închise, filmate noaptea: eu insistam pe dublele mai clare, unde se distingeau buzele personajului, Conu Iorgu cu ale lui, dublele de efect artistic! Ne târguiam ca la piață, bietu’ Conu Iorgu știa ce însemna pentru noi să pui replica în sincron abia când personajul “închidea gura”, adică la sfârșit! Mai lăsa de la el câteodată…

La un lucru eram pe aceeași lungime de undă: cafeaua și tigarea, era un fum în cabină, că țineam usa cabinei deschisă să avem aer.

Seful de tură trece pe hol, nu intră că o mai “luase” el de la Conu Iorgu și se duce mai departe în treaba lui. Conu Iorgu pleacă, chemat de colega mea jos la înregistrare, eu rămân să sortez buclele alese, șeful de tură se înființează în ușa cabinei cu chitanțieirul de amenzi:

– Tovarășa, ați incalcat regulile de prevenirea incendiilor, ați fumat in loc nepermis!

– Cum am fumat eu, n-ai vazut că regizorul fuma?!

– Nu contează, dumneavoastră sunteti responsabila de cabină si trebuie să asigurați respectarea regulamentelor PSI. Numele dumneavoastră, vă rog!

Că hâr, că mâr, mă trezesc în final cu un proces verbal de amendă pentru fumat în spatiu cu pericol de explozie, sumă babană și consemnare în evaluarea anuală cu adio de la v’o primă sau mărire de salariu.

Asta îmi trebuia la câte rate și împrumuturi aveam pe cap.

Nu trece mult timp, revine Conu Iorgu și mă găsește fleașcă, jelind ca după mort:

– Ce-i, Gogosico, cin’ te-a supărat?

Printre sughițuri și suspine, abia reușesc să-i povestesc ticăloșia lu’ Cappătrat…

Lasă Gonu Iorgu totul baltă – film, mixaj, actori la post-sincron – și o ia pe urma procesului verbal pe care zelosul îl mâna din urma personal ca să-si dovedească eficiența în muncă. Îl ajunge tocmai la directorul Studioului, un fost profesor din liceu, unde reușeste să-l anuleze și să “stingă focul”!

…Peste câteva zile mă abordează șeful de tură PSI, cel cu pocinogu’:

– Tovarăsa, de ce nu mi-ați spus că sunteți rudă cu tovarăsu’ regizor, că ne orientam și noi…

Uite cum, fără să aibă habar, Conu Iorgu își mărise neamul!

Nota Mme Old: Abia acum am observat data la care soțul meu a început să pună pe net amintirile mele cu Conu Iorgu Vitanidis: 25 noiembrie 2011, exact șaptesprezece ani de când acesta își doarme somnul de veci în pământul Patridei, țara strămoșilor săi. Potrivire sau îndemn din partea lu’ Conu Iorgu?!

 

(va urma)

A FOST ODATĂ UN BUFTYWOOD… (1)

CUVÂNT  ÎNAINTE

  de Oldhashu.

Apropiata lâncezeală a iernii la țară m-a îndemnat să-mi pun farmecul personal la lucru pentru a o convinge pe draga de Mme Old să-mi dea liber la sacul ei de amintiri din perioada când Studioul Cinematografic Buftea i-a fost a doua casă. Lucru cu atât mai delicat cu cât, spre deosebire de multe alte cazuri, locul respectiv nu este încă “mort”. Printr-o manevră, să zicem, legală a intrat în posesia unui destul de onorabil trust media care îl folosește pentru producerea de telenovele și programe TV cam în aceeași manieră în care Tom folosea Marele Sigiliu de aur al Angliei la spartul nucilor consumate în perioada cât îi ținuse locul Prințului plecat în aventuri în lumea cerșetorilor…

Pentru cursivitatea poveștii, am scris totul la persoana întâi, deși nu eu, Oldhashu, îmi relatez amintirile. Eu doar mi-am pus la lucru modesta pricepere în a manevra cuvintele pentru a reda întâmplări la care am fost uneori martor la mâna a doua. Deci, s-o ascultăm pe Mme Old:

 INAINTE  DE  PROTV…

… a fost odată un BUFTYWOOD.

Pe malul Lacului Buftea, lângă Parcul Știrbey, cu vedere spre Restaurantul Calul Bălan. Născut din ambiția unui lider comunist de a concura o marcă celebră a Americii și de a-i oferi fiicei sale ocazia să rupă gura târgului cu talentele sale subțiri de actriță de film, locul s-a încărcat putin câte puțin de o magie la care au contribuit aproape toate “numele” României de atunci – regizori, actori, scriitori, scenografi precum și nevăzuții ale căror nume umpleau “genericele de final”, cele care curg pe ecran nemaibăgate în seamă de spectatorii care se grăbesc să iasă cât mai repede din sală la terminarea spectacolului…

A venit însă decembrie ’89 şi temeiuri care păreau imuabile s-au topit ca fumul.

In faţa uraganului de evenimente care mătura totul, filmul s-a retras învins, undeva în rândul doi, ba chiar trei. Presá puternic din urmă micul ecran, dornic să recupereze şi să-şi facă mâna în manipulare.

Vârtejuri sociale spontane sau stârnite cu abilitate, lideri născuţi pe TAB-uri sau în balcoane, partide istorice sau de circ, înfruntări verbale sau contondente, toate îşi cereau intrarea în prim-plan. Bătrânul ecran de pânză nu mai putea face faţă cu ritmul și reţetele sale domol-călduţe.

Trecuse nesperat de bine “ora asasinilor”, venea timpul şacalilor iuţi, lacomi și grăbiți să rupă primii cea mai gustoasă bucată din tortul public. Astfel ajunse BUFTYWOOD-ul, “fabrica de vise a românilor”, pe mâini foarte “între-prinzătoare” şi de pe platourile unde s-a născut cândva  ACTORUL  ŞI  SĂLBATICII,  actorul a trebuit să plece. La fel şi acei mulţi neştiuţi, rotiţe mai mari sau mai mici dintr-un “tot” care, văzut din afară, se numeşte cinematografie.

Lor tuturor – familia mea cea mare la bine şi la rău timp de peste cincisprezece ani, cei mai frumoşi – acest modest omagiu şi o lacrimă pentru tinereţea dusă fără întoarcere …

PARTEA INTÂI. REGIZORII…

I. Primul film, primele cucuie, infernul

Toamna lui 1974.

Proaspătă absolventă, cu capul plin de vise mari, a Liceului de Tehnică Cinematografică, m-am prezentat la post la Fabrica de Prelucrare a Peliculei Buftea. Alături, “peste gard” era Studioul Cinemato-grafic, “fabrica” de filme.

Doi ani de încercări şi de eforturi mi-a trebuit să trec acel “gard” de alături, la Secţia Montaj film, locul unde secvenţele filmate într-o ordine complet diferită de firul poveştii, se îmbină după cum vor scenaristul şi regizorul filmului. Pare simplu, nu-i aşa?  Doamne, complicate mai sunt lucrurile simple!

Cele trei luni de practică din timpul şcolii la «Alexandra și Infernul» în regia lui Iulian Mihu abia îmi dăduseră o idee despre ce este şi cu se mănâncă montajul de film …

Acum venea treaba serioasă.

Prima zi la montaj, direct în pâine la „Eroi au fost…”, serial pentru Televiziunea română difuzat sub genericul „Războiul de independență”, opt episoade lungi, trei regizori trei, mari toţi trei – Sergiu Nicolaescu, Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis – și eu, biată furnicuță printre ei.

– Fată, tu de ce nu eşti la mare? – mă întreabă, de cum mă vede la prima oră, şeful Secţiei montaj.

Eu, picată din pom, c-o fi, că o păţi…

Ce să mai stai la vorbă, sus pe tren cu direcţia litoral. Nu pentru bronzat, neee …

Se filma din greu, scene de masă, lupte şi toate cele, cu figuraţie prăpăd – soldaţii de la unităţile din zonă, mai dese ca ciupercile după ploaie. Secvenţele filmate, developate la sediu în Bucureşti, erau aduse de fiecare dată îndărăt pentru ca regizorii, care nu puteau părăsi locaţia de filmare, să poată vedea ce a ieşit. Asta se putea face numai la masa de montaj, o „sculă” care permitea printre altele şi proiecţia individuală a secvenţelor, a bucăţilor filmate din care urma să se nască filmul. Masa nu funcţiona de una singură, era suficient de complicată ca să impună deservirea ei de către cineva care să-i ştie şi modul de lucru, şi acele secrete care, îmbinate cu „simţul” cinematografic al persoanei care o manevra, fac din montajul de film etapa indispensabilă în naşterea poveştii pe pânză.

Sergiu Nicolaescu îşi adusese de la Snagov masa proprie și personală, mare lucru pe vremea aia, costa un car de bani da’ el era Nicolaescu, deh!…

Norocul mă adusese pe mine să fiu „persoana”…

„Persoana” pusă în mişcare în fiecare dimineaţă devreme, o dată cu soarele, de bătăile în uşa camerei de hotel şi de chemarea disperată a colegei mele: „Hai că au venit regizorii să vadă materialul!”.

Nici nu mă dezmeticeam ca lumea până ajungeam peste drum la Vila Castel, sediul echipei de filmare, că începea spectacolul – turnirul celor trei regizori care îşi disputau întâietatea. Nu pentru mâna mea, deşi într-un fel eu eram la mijloc, ci pentru vizionarea materialului filmat în masa de montaj.

Năstase: „Întâi eu, că fata e în echipa mea !”

Vitanidis: „Ba eu, că am cele mai multe episoade!”

Nicolaescu: „Da’ masa cine a adus-o, ăă ?!”

…uite aşa m-am “călit” eu între cei trei mari şi tari. Mai târziu, în viaţă cu greu au putut să mă mai impresioneze “numele mari”. Tot nişte oameni și ei…

II. Gogoşica lu’ Conu  Iorgu

Gheorghe Vitanidis, regizor – Conu Iorgu pentru cei din jurul lui.

Plecat pentru totdeauna şi totuşi mereu cu noi prin filmele lui. La câteva din ele mă număr şi eu printre cei trecuţi în generic.

Era un om deosebit Conu Iorgu…

Pentru el am fost şi am rămas Gogoşica, mai potrivită în grupa mică la grădiniţă decât într-o cabină de montaj. Cred că nici până în ultima clipă nu mi-a ştiut numele adevărat. E drept că atât numele de familie cât şi prenumele îmi sunt la fel de rare, pe cât sunt de lungi.

… La montajul filmului Masca de argint din seria Mărgelatu se ivise o problemă. Conu Iorgu nu era de faţă, prins în Capitală de multele sale responsabilităţi de persoană publică. Pun mâna pe telefon, sun acasă, răspunde doamna Vitanidis, mă recomand “Clementina, monteuza dlui Vitanidis, îl caut pentru că aşa şi pe dincolo…”. Replica doamnei Vitanidis vine monumentală: “Doamnă, îmi pare rău, nu vă cunosc! La Buftea, Iorgu al meu lucrează numai cu doamna Gogoşica!”

Lucrurile se lămuresc până la urmă, scuzele doamnei nu mai contenesc şi peste aproape două ore apare şi Conu Iorgu cu scuzele lui, însoţite de un carton mare de prăjituri: “Gogoşico, să fiu al naibii dacă, chiar și după atâta vreme, ştiu cum te cheamă pe bune!”

Aşa că am rămas pe mai departe Gogoşica…

Mai rar gospodar precum Conu Iorgu!

Montajul pozitiv al filmului era etapa de creaţie finală, dar şi un soi de “urma scapă turma” când se recuperau întârzierile acumulate anterior, prin prelungirea programului nostru de lucru. Iar când mai începea şi postsincronizarea, adică înregistrarea dialogurilor dintre personaje, sincronizate cu imaginea fără sunet filmată dinainte, familiile noastre îşi cam luau la revedere de la noi, „concentrați pe loc” până când ne terminam treaba.

Atunci îşi proba Conu Iorgu calităţile de gospodar cu faimoasele sale conserve și murături făcute după reţete proprii care însoţeau fripturile calde, aduse direct de la Calul Bălan, indiferent de oră. Numai ce ne vedea „pirotind” de oboseală, că lansa chemarea: “Haide, Froneo, (şoferul mașinii de serviciu atașată permanent echipei de filmare ) fir’am ai naibii, să le luăm ceva de mâncare fetelor!”

Din avantajele de a fi Gogoșica, “aia mică” din echipa de montaj…

…tot la “Masca de argint”, montajul pe ultimii metri, a doua zi urma vizionarea la Casa de producție cu “viza politică”.

Ora 02.00, adică două noaptea când oamenii normali se întorc în somn pe partea cealaltă.

Noi, echipa, la datorie în Buftea, cu ochii împăienjeniți de oboseală și cu burțile ghiorăind în cor.

…telefon din București, la capătul firului maestrul Florin Piersic, “Mărgelatu” din film, în restanță cu două-trei replici la post-sincron:

– Sărut mâna, dragelor, ce faceți?

– Ne e foame, ne e sete și dor de domnia voastră să încheiem odată treaba! – răspund eu cam oțărâtă de noaptea pierdută “la datorie”…

– Am plecat spre voi, iubita!

Colega mă întreabă:

– Cine era?

– Piersic, vine încoace, mă duc să-i scot “buclele”.

…”bucla de dialog”, adică acea porțiune filmată fără sunet conținând replica unui personaj care trebuie să înregistrată la “post sincron” cu intonație, feeling și toate cele, în sincron cu imaginea respectivului, că așa era tehnica pe atunci. Pentru ușurința manevrării înainte-înapoi în aparatura de înregistrare, până când regizorul hotărăste care variantă sonoră e OK, porțiunea respectivă este închisă într-o buclă circulară lipită cap-coadă, treabă în sarcina montajului, adică a mea.

Colega sare ca arsă:

– Nebuno, din ce să le scoți? Bobinele cu Piersic sunt la montaj negativ și la ăia nu mai e nimeni de aseară de la ora zece!

…echiparea și trap-galop la mașina echipei, wake-up Fronea și directia acas’ la Viorica în Buftea, umfl-o pe colega din somn în cojoc direct peste pijama cu cheia de la cabina lor și întoarcerea la studio unde recuperez cele trei bobine cu bucluc. Fronea o returnează pe colega la domiciliul ei, eu intru în cabină, la masa de montaj să scot buclele de dialog pentru Piersic.

În timpul aceastei vânzoleli sosise și maestrul Florin Piersic cu un pui rotisat, țigări și cafea (autentică, nu nechezolul obișnuit!) pentru echipă. Erau niște domni actorii pe vremea aia!

Fetele, colegele mele, se străduiesc să-l “întrețină” pe maestro cât să-mi termin eu treaba: pun masa cu puiul în mijloc, toarnă cafelele și mai una, mai alta, până când una dintre ele se luminează brusc:

– Da’ lu’ Gogoșica nu-i oprim nimic, sărăcuța?!

Stop cadru până când intru și eu și-l invit pe maestru la post-sincron, unde îl aștepta regizorul.

Colega cu luminatu’ face binele până la cap și-mi zice:

– Gogoșico, dă buclele alea să le duc eu, tu stai jos și mâncă ceva că v-o fi foame!

Nouă, adică mie și lui Junior II care mai avea v’o câteva luni până la ieșirea în lume…

Colegele mele, dragele de ele…

(va urma)

Un cârcotaș în Maramureș (7)

Ziua a șaptea

Nuntă sibiană cu mire oșan și mireasă bucureșteancă

Uite de ce admir eu pălinka. O faci lată sara și a doua zi dimineață te trezești citov, limpede la cap adică, fain freș, gata s-o iei la început!

Ne adunăm grăbiți la gustarea de dimineață.

Începe zi grea, nu e timp de glumă, da’ Mme Old tot vâră un fitil:

– Drumu’ ăsta a scos din tine ardeleanu’ pitit în gene de două sute de ani!

– Și nu te bucuri, draghe?! Pită, slană și ginars…

Mme Old începe să râdă sănătos, e poanta unui banc bun pe care ni l-a spus un prieten doctor:

«La medic vine un moș ardelean.

– Ce te supără, bade?

– Apăi, fecioru’ moșului, puțin foalele, ici o țâră, colea o țâră…

– Da’ ce mănânci dumneata, bade?

– Ce mâncă tot omu’! Dimineața, pită, slană și ginars. De amiaz’ pita, slană și ginars ca tot creștinu’ și sara la fel, pită slană și ginars să fi bucurie în casă.

– Valeu, bade, cu atâta pită și slană cum stai cu colesterolu’, e mare?

– Nici o grijă ficior! – apoi făcând gestul arhicunoscut cu pumnul strâns și mâna îndoită din cot – dimineața uite așă îi…»

Măria Fata bună o aude pe Mme Old și o ia la întrebări:

– Ce-i femeie, te-a dispus tataie până-n ziuă, că aseara era mieluț-catifeluț când l-am dus în așternut?!

…mare lucru o Fată bună pe lista de prieteni!

– Doar Flash (ciobănescu’ de la țară, namilă fioroasă da’ moale ca o balegă!) era mai ascultător ca el! – sare și Junior, ce o fi având să-mi deconteze?!

– Bă mucea, nu fă mișto de țava care te-a scuipat în lume, că te ajunge și pe tine! Ia mai bine trezește-o pe Mam’zelle Nitouche s-o îmbrac, că plec la coafor cu târla de cucoane!

Al meu se uită ca picat din pom la noi, o fi el super-as în butoane, da’ cu opereta nu le are neam!

– Demoazela ta, mă! – completează mai energic Măria Fata bună.

Junior scoate mobilul și face convocarea mâței după ce o trezește din somn, fără să se ridice de la masă. Aștia folosesc mobilu’ și ca să-și ceară un pahar cu apă. Nu mai durează mult și-o să-și facă și plozii prin mobil…

Apare și mâța cu ochii cârpiți de somn dar e înhățată urgent de Măria s-o împodobeasca pentru petrecere. Doar cu o batistă și o eșarfă Mariuța noastră e în stare s-o transforme în curată apariție de scenă…

Ies la iveală și socrii mici, îmbucă ceva din mers, sorb câte o cafea și ne despart pe mine de Mme Old ca să ne înțolească.

Gyuri scoate din dulap un costum pe umeraș:

– Uite ceva care o să-ți placă!

Un costum sobru în eleganța liniilor, dar cu ceva juvenil in el: materialul! Catifea reiată în dungi de mărime potrivită, ca blugii după care mă omoram în studenție.

– Cui naibi i-o fi venit ideea asta mișto?! – mă uit după vreo etichetă, nimic, doar căptușeala de mătase imprimată cu… Giorgio Armani.

– Stai să nu cazi pe spate, citește eticheta de warning!

Caut fâșiuța de tesătură din plastic cu simbolurile de avertizare pentru curătire și întreținere. Pe lânga astea, și câteva ideograme chinezești!

Ai naibii mărunței, ori Armani a prins China, ori chinezii l-au „învătat” la fix pe italian. Nu-i bai, mai umflu și o cravată cerută de ținută și gata, am scăpat de grijă! Thanks, Gyuri boy! Plec apoi după Junior pentru o pereche de pantofi mai acătări…

Am de unde alege, că asta pleacă după el cu ditai prăvalia: cămăși, pantaloni, pulovere, fulare, deodorante, șampoane și câte și mai câte…

Mă’sa zice că e puțin metrosexual!

Poate să fie și mai mult, și aero, și moto, nu numa’ metro, da’ să se așeze odată la casa lui să mă văd și eu bunic, cu un junior-junior mic după mine care să mă piseze toată ziua cu „da’ de ce?”…

Iese și Mme Old într-un deux-pieces candy!!!

– Auu, staniol și fundă de mătase mai trebuie și te halesc mintenaș, făr’ habar de glicemie!

Iar mi-aruncă privirea aia în doi peri.

…eu și gura mea bogată! Sar iute să dreg ce se mai poate:

– Vezi, te plângeai de munca la țară! Pai ai fi arătat tu așa, de o să stau cu ochii pe tine ca pe butelie toată seara, să nu mă lase vreunul mofluz p’aici?!

– Las’ că nici tie nu-ți stă rău fără ale cinș’pe-două j’de kile lăsate pe tarla!

…Hai, că am dres-o!

O privesc și parcă e altcineva, o necunoscută cu chipul ei de acu’ douăzeci de ani din nopțile noastre fierbinți. Adulmec puțin aerul din jurul ei. Al naibi „Magie Noire”, ce face din om!

…te-ai prostit, moșorogule! Mă uit după Junior care mă „citește” și zâmbește intr-o dungă. Are totuși bunul simt să se limiteze doar la atât. Pentru că-i vine și lui rândul…

Mâța tocma’ ce a ieșit din mâinile de aur al Măriei Fata bună. O fi fost și „materialul de bază” cum o fi fost, da’ Măria s-a întrecut pe sine! Numa’ Juniorul meu să nu se proptească în limbă în fața mâței, că nu și-o mai dă jos din cap. Înghit în sec și atac „la sacrificiu” în stilul meu dum-dum – intrare cuminte și ieșirea cu totul:

– Măi doamnă Marie, de ce ți-oi fi ținând tu talentele numa’n vestiar la job? Ți-o mai trimiteam și eu pe a mea la câte un upgrade, măcar o dată pe an…

Pe sub masă îi strâng de două ori mâna lu’ Mme Old, semnul nostru că să stea cuminte.

Măria o potrivește de parcă am fi fost vorbiți:

– Tataie, ai uitat ce am semnat fiecare când ne-am angajat – să nu lucrăm pe două  fronturi?! Și cum să te fac eu pe tine, om serios, să-i mânci din palmă unei tipe, fie ea și a mai bună prietenă a mea?!

Olio, ce sfic pe spinarea lui Junior!!! S-a cam schimbat la „fizionomia feței”, vorba amicului din UK.

…Mărie, fată cu suflet de aur și făr’ de noroc!

Corul de claxoane din stradă o obligă pe Măria să ia start lansat pe tocuri că se duce naibii programarea la hairstylist!

Mme Old constată efectul de duș rece al schimbului meu de replici cu Fata bună asupra mâței, concomitent cu „trezirea” lui Junior și o lasă cum a căzut, fără „interogatoriu suplimentar”.

Mai pierdem timpul cu o cola, o cafea și o vorbă de una de alta până când Gyuri primește prin mobil „adunarea la socru mare”. După cum s-au mișcat hairstylistii locali, să mai zică oarecine că ardelenii sunt înceți!

Ne îmbarcăm în mașina Juniorului care intră în coloana deschisă de Opelul lui Gyuri și direcția ferma socrului mare, la marginea Cisnădiei, sub poalele dealului încoronat de antenele releelor de telefonie mobilă care acoperă zona. Lângă ele, după spusele lui Gyuri, e un memorial al soldaților germani căzuți în al doilea război mondial, tineri în jurul vârstei de 18 ani…

N-apucăm să ajungem la fermă că ne încrucișăm cu o coloană de mașini barosane – alaiul socrului mare. E prima dată când nu mai am ninic de cârtit referitor la risipa de euro a lui Junior pe un Alfa Romeo de 2200 cm cubi…

In timp ce socrii au un scurt schimb de informații, coloana noastră face cap compas 180 grade și mărește alaiul spre starea civilă. Noroc că suntem pe un drum extravilan, deși după starea lui, nu s-ar zice că am părăsit orașul…

Abia în fața primăriei reusim să facem cunoștință cu „cealaltă parte”: socrii mari, oșeni din Negrești Oaș, acum membri cu greutate (și la propriu!) ai comunității în Cisnadie, fericitul mire – replică la scară mai mică a tatălui și premiul său, mireasa subțire ca o trestie, cu tenul ca laptele și părul ca un abur de lumină.

La vederea ei, Junior nu-și poate stăpâni o remarcă șoptită:

– Și asta blondă, mă?!

Încerc să-l înteleg, venit într-un scurt concediu după mai mult de jumătate de an de muncă într-o țară scandinavă…

Maică-sa îl atenționează:

– Vezi ce faci, că ți-e verișoară de a doua!

Mă așteptam la o replică de „vitejie” din partea Mâței da’ se pare că am subevaluat-o, tăcere totală spre bafta ei și a lui Junior.

Incepe ceremonia civilă, aceeași pe tot cuprinsul României, deci nimic interesant, mai ales că tinerii sunt „în probe” de vreo cinci ani.

…Mi-amintesc pătania unui consătean care făcuse un pariu cu prietenii pe o vadră de tărie că el n-o să spună  „Da” nici în fața ofițerului de stare civilă și totuși se va căsători.

Vine momentul întrebării «Cetățene Icsulescu, de buna voie și nesilit, bla, bla, bla…?»

Cetățeanul răspunde: «Nu zic nu!»

Oficialul, fără să clipească măcar, repetă întrebarea.

Cetățeanul, repetă răspunsul.

Atunci oficialul închide registrul, scoate eșarfa cu tricolor și-i spune glumețului să vină când se hotărăște să răspundă clar, da sau nu.

Glumețul schimbă tonul: «Stai, bă năvlegule (erau vecini și prieteni!) ce-mi faci, cum întorc eu nunta acum?!»

Oficialul, sobru cum nu fusese niciodată, îi spuse: « Bă, numa’ pentru că-mi ești vecin iau totul de la cap, da’ sa dea dracu să mai umbli cu glume, că peste o lună te programez!»

Până la urmă la urmă se rezolvă treaba cum scrie la carte și nunta merse mai departe.

Abia după ceva timp află glumetul că fusese lucrat de prieteni care îl cooptaseră în micul lor complot și pe ofițerul stării civile. Acesta nu trebuia decât să respecte la literă procedura…

Ieșirea mirilor, felicitări, pupături, fotografii și filmulețe cu tot soiul de aparate de înregistrat. Ce bine că mi-am lasat camera la pensiune, am și eu ocazia să apar în imagini…

Mai întârziem cât durează completarea certificatului de căsătorie și din nou în mașini, spre Sibiu de data asta, la Catedrala Ortodoxă pentru cununia religioasă. Slujba nu mai are noutăți pentru mine, am fost martor de atâtea ori la acest tip de evenimente. În schimb Catedrala care își merita pe deplin numele, cu aspectul ei de jumătate de Sf Sofia – două turnuri, în loc de patru lângă un dom asemănător cu al celebrei bazilici, cu un interior de un rafinament limitat doar de canoanele ortodoxe, nicidecum de posibilitățile celor care au contribuit la ridicarea ei – ierarhi ai ortodoxiei ardelene, personalitați și de alte confesiuni decât cea ortodoxă, chiar un împărat al Imperiului Austro-Ungar – îmi acapară atenția în tot timpul slujbei și mă făcu să reget, de data asta, că am lăsat fotocamera la pensiune.

…termină și Isaiia de dănțuit, preotul ținu predica de rigoare și nuntașii ieșiră pe treptele Catedralei pentru fototgrafii și alte momente ce intră în scenariu.

Păcat că „utilitarismul” noilor vremuri a „scos din joc” datini și obiceiuri despre care auzisem și pe care nu le-am mai văzut aici la „mama lor”.

Gata, sus în mașini și hai la ranch la socrul mare unde este instalat cortul – soluția de avarie – care va adăposti petrecerea.

…soluție de avarie, da’ și asta e organizată cvasinemțește!

Mai întâi parcarea: mașinile intră în ordinea sosirii, opresc pentru debarcarea pasagerilor și sunt dirijate într-o zonă de parcare îngrădită și asigurată cu pază până a doua zi dimineața când aburii petrecerii s-au risipit și șoferii sunt în regulă iar pe baza unui tichet pe care îl primesc, îsi pot recupera „odoarele” pe patru roți.

…iarăși îi mulțumesc Juniorului pentru „fiara” lui care face figură frumoasă printre celelalte „metale grele”. În gând, desigur, altminteri și-o ia în cap și te pomenești că la anul apare cu cine știe ce altă drăcovenie tunată…

Apoi accesul în cortul așezat în livada de meri, o alcătuire gonflată albă pe care ochiul meu tehnic încă exersat în a reconstitui forme după minimum de vederi o ghicește, văzută de sus, ca un uriaș porumbel alb. Confirmarea vine după închinarea paharului de șampanie al mirilor și spargerea lui de către cei doi tineri, că cioburile aduc noroc. Păsind după ei, intrăm în holul cortului – „capul” porumbelului, unde o schemă ne arată locul fiecărui învitat la mesele dispuse în aripile „păsării”, „corpul” adăpostind muzica și ringul de dans iar „coada”- utilitățile necesare unei astfel de activități: bucătăria, generatorul de avarie, toaletele și spațiul pentru personalul de servire. Treabă chibzuită…

Ne găsim masa și după ce ne adunăm toți ocupanții, facem cunoștință, mai corect fac cunoștință cu ceilalți fiindcă sunt toți rude ale lui Mme Old. Doar Măria Fată bună nu are nevoie de prezentare…

Un scurt speach al socrului mare care mulțumește celor prezenți pentru participare și ne urează petrecere frumoasă.

…care se deschide cu Valsul Mirilor, imortalizat pe CD de firma angajată pentru așa ceva, dar și de alții care se ingrămădesc să-și etalează sculele multifuncționale cu numele generic de mobile.

Apoi dj Coco, că am uitat cum îl chema, pune la boxe un program de evergreen-uri ce-mi aduc aminte de tinerețe. Hai Mme Old să ne dezmorțim un pic!

Mesele se cam golesc pentru că masele au invadat ringul. A rămas pe loc tineretul care nu servește vechituri, minoritar aici. Deh, fortă financiară de început…

Ne întoarcem după un timp la locurile noastre, momentele frumoase de alt’dată nu le poți învia doar cu dorința, când putirința nu e pe măsură!

Masa noastră e păzită de Măria Fată bună…

Aleg din setul de pahare unul mare, pentru nealcoolizate. Imediat din spate apare un picollo: Ce doriți să beți? Blocat în primul moment, iau hotărârea să o rup cu chimicalele, fie ele și transoceanice și optez pentru un suc de mere natural, din ferma socrului mare. Bun produsul, proastă opțiunea! Toată seara la fiecare tentativă de a folosi paharul respectiv, zelosul băiețaș mi-l vârfuia cu suc de mere… Am făcut adevărată risipă de vigilență și autoservire pentru a apuca să-mi mai clătesc gura cu altceva, fie si cu o banală apă minerală!

DJ Coco schimă banda și intră pe ritmate. Mme Old este prinsă într-o discuție cu o altă afumătoare de bojoci, așa că profit de ocazie și o ochesc pe Maria Fată bună care bătea ritmul discret.

– Hai, Mărie pe ring!

Măria face niste ochi mari, o privire pe care n-am curajul s-o analizez că nu știu peste ce dau. Revin cu o „procedură” de anesteziere:

– Domnisoară, dansați? – și plecăm spre ring.

DJ Coco era cultivat, intrase cu „Twist again” al lui Chubby Checker. Nu-mi fac griji că Măria, cu toți cei douăzeci și cinci de ani lipsă față de ai mei, n-ar cunoaște ritmul. Ce dreak, bântuie degeaba TVR-ul de atâta vreme ca să nu stie a se miște în ritmul ăla de „scărpinat de pureci” ce ne punea pe jar pe copilașii anilor ’60?!  Mai ales că e ușor de prins…

Când Coco face upgrade la rock’n roll, o întreb pe Măria: «Intrăm pe bune?». «Gata, tataie!» răspunde fata și îmi scot de la uitare cele câteva figuri de efect cu care m-am pricopsit la «Grigore Preoteasa», la cursul de dans modern organizat de fosta Casă de cultură a studenților din București prin anii ’70. Cu ceva îngăduință din partea Măriei, că d’aia e fată bună, ieșim cu bine la liman, sub privirel usor amuzate ale celor din jur.

Răsuflu destul de greu, dar luminița de alarmă s-aprinde abia atunci când Maria mă intreabă de aproape: «Nu te simți bine, Victore?!»

Aha, până mai adineauri „Tataie”…

Când DJ bagă Moody Blues cu al lor „Nights in white satin” planurile intră in „dizolv”, cum ar zice Mme Old, adică se amestecă – vine unul, pleacă celălat. Eu nu mai sunt „Tataie”,  Maria nu e Maria, e „secreta” de care nici Mme Old nu știe…

Îl caut din priviri pe DJ Coco și mă luminez când îi văd pletele cărunte: generația mea, băiatul, știa că sunt multi bucureșteni tomnatici p’aci în astă seară și le avea cu repertoriul de atunci.

Și totuși nu sunt de „Nights in white satin”, transpirat ca un cal și suflând ca un câine hăituit…

Măria pricepe și o ia înainte spre masa noastră, Junior îmi iese în întâmpinare și mă prinde pe sub brațe.

– Stai, măi băiete, că nu sunt KO!

– Nu, esti cam cenușiu la față. Hai să ieșim la aer, te rog!

– Nu, așa o speriem pe mama. Hai întâi la locurile noastre…

Maria „pregătește terenul”:

– Mulțumesc, Tataie, da’ nu te-ai gândit ce mă făceam eu cu nevastă-ta dacă pățeai ceva doar ca să mă distrezi pe mine?!

– Lasă, Mărie, că tot eu ți-am rămas dator!

– Și ce, n-or să mai fie nunți?!

Mă intorc spre Mme Old:

– Ia și tabachera mea și hai la o țigare!

În chioșcul alăturat cortului, ea cu o cafea și o țigară care se fumează cam singură, eu cu un pahar de apă minerală în față, după ce am înghitit două pilule din „tabacheră” – stocul de urgență, aștepțând înterogatoriul.

– Ce ți-a venit, după ce nălucă alergi? Nu știam că poți să dansezi așa, cu mine n-ai făcut-o niciodată…

– Păi nu ziceai tu zilele trecute ceva de un cântec de păsăroi?!

Mă privi cu grijă și spaimă abia disimulată. Un val de rușine se prăbuși peste mine…

Îi iau mâinile într-ale mele și i le sărut pe rând. Tăcere, pentru ce ne transmitem acum unul altuia nu se folosesc cuvinte…

Lângă noi, câteva scaune mai încolo, doi tineri privesc nedumeriți momentul nostru.

Eh, poate vor trece și ei prin „gara asta”…

– Vă stătea bine împreună acolo, pe ring! Vă potriveați de parcă vă căutaserăți o veșnicie…

Hait, muniție, muniție că e pericol! Apelez la „importuri”de argumente din panoplia lui Junior I arhitectul care acu face psihologia, de plăcerea lui.

– Draga mea, ești in domeniu! Câte perechi din ring au fost și în realitate parteneri de viața? Nu există, pentru că dansul este simularea civilizată, în public a sexului. Simulare, simulare, dar tot descarcă bateriile și rămâne prea puțin pentru cel autentic. Ori noi n-am „simulat” niciodată așa ceva, nu?!

– Cum mă „aburești” tu de 35 de ani încoace…

Ne întoarcem la masă, tocmai când Michael Bolton începe să ne destăinuie cam ce pătimește un bărbat când iubește o femeie. Schimbăm direcția spre ring și „simulăm” și noi un pic, nu, dacă până acum n-am făcut-o…

DJ Coco mă „pontează” printre dansatori și, după ce Bolton termină, anunță ceva special pentru „veteranul rock’n roll” și partenera lui.

Stop-cadru, vorba lui Mme Old, până când boxele încep să reverse un evergreen de la mama lui din 1962, „Stand by me” cu Ben King, romantic cât cuprinde, versuri simțite și ritmat ușor. Nici că se putea ceva mai potrivit, doamna mea pricepe destulă engleză ca să înțeleagă despre ce e vorba și ne-am topi unul în celălalt dacă ritmul ne-ar lăsa…

Drace, sper că șocul de mai ’nainte să nu-mi fi trezit cine știe ce abilități telepatice și să se apuce Coco să o mai pună și pe Blondie cu „Maria”!!!

Nu mai rămânem pe ring, oricât ne-ar ruga BK, ne cărăbănim puțin înainte de final, nu inainte de a-i mulțumi inspiratului DJ cu o plecăciune la care Mme Old mai adaugă o bezea….

Junior e mai „transparent” ca sticla: «Cine or fi ăștia doi care seamănă cu mama și tata?» aproape ca strigă privirea lui.

O să-i treacă, am pățit-o și eu când, la nunta soră-mi, dolofanii mei părinți au pornit-o într-un săltăreț joc de doi, lăsându-i cu gura căscată și pe cuscrii lor și pe consătenii acestora. În vremea tinereții lor, cu vreo treizeci de ani în urmă, făcuseră figură frumoasă cu formația de amatori a comunei la Festivalul Internațional al Tineretului de la București prin anii’ 50…

Printre „țopăieli” și alte întâmplări am pigulit câte ceva din gustarea rece, un platou cu de toate care, golit, făcuse picioare. Venise între timp gustarea caldă – șălaul pe care nu l-am iertat că e sănătos, carne albă fără colesterol, fosfor pentru creier, plus vinul sec, alb să se bucure și peștișorul că nu plutește în tulbureală…

DJ Coco intră acu pe mâna socrului mare cu folclor oșenesc.

Ies pe ring „tănculețele”, vorba vecinului de masă, rudele de calibru greu din Negrești ale ginerelui cu învârtitele lor amețitoare. Să fie la ei, nu că nu mi-ar plăcea, da’ e departe de tipicul și posibilitățile muntenilor din Regat. Numa’ ce-mi închipui că scapi din mâna partenera de v’o 80 de kilograme și poteca pe care ar face-o printre ceilalți, că mă ia cu frisoane. Da’ nu se întâmplă nimic, sunt exersați!

Între timp iese șalăul și intră supa de tăieței. La faza asta pe mine m-au pierdut de mușteriu, nu pot împăca neam peștele și vinul alb dinainte cu zama de oase fierte în care plutesc panglicile de aluat opărit. Nu se înghite! Așa că mai „ciugulesc” câte o pălincă între două amintiri cu vecinul de masă, băiat cu „ochiul și timpanul” prin institutul de aviație pe vremea când România facea de toate, până și bici din rahat care trosnea și culmea, nu stropea pe nimeni!.

…Incepuse să se lase seara și peste culmea dealului cu Memorialul nemțesc se ridicase o lună de Bosfor. Între timp pe ring intrase „surpriza” primarului, două perechi de dansatori đin formația „Junii Sibiului” cu un program folcloric de nota zece. Normal, și juni și profesioniști…

Contribuția Sibiului se continuă cu felul principal al mesei – porcul sibian, un gen de friptură care se întelege nemaipomenit cu dinții mei de plastic, ăia pe care noaptea îi cazez în pahar, cu rarele excepții când trebuie uneori să mai fiu și barbar…

Vinul roze din beciurile socrului mare se îngăduie surprinzător de bine cu porcul local, deși tata, viticultor cu diplomă, și încă regală, n-ar fi conceput prezența cupajului roș-alb demisec lângă mușchiul de râmător. Nici dacă ar fi știut că roze-ul mai trebuia să „acopere” și cozonacul ori alte aluaturi de pe masă…

Mme Old se dă în stambă: în mâna ei vad un ditai paharul cu fund de un centimetru juma’te în care picollo-ul care mă terorizase pe mine cu sucul de mere îi turnase ceva mai mult de un deget de Jack Daniel’s Old No. 7 cu două cuburi de gheață! Gustă un pic din el, apoi împinge discret „sonda” spre mine:

– Salvează tu onoarea familiei!

… niciodată nu m-am dat în vânt după „zama asta de anvelopă arsă”, n-o să mă prostesc acu la bătrânețe, da’ trebuie să ascult de regula 1 din armată: « La ordin, cu plăcere…». Nu?!

De când m-a văzut pe mine în siguranță, Junior cu mâța lui n-au pierdut timpul, au fost mai mult pe ring. Acu se întorc la masă masă. Motivul?! Vine tortul mirilor! Cei interesați, cei neinteresați dar politicoși și cei pofticioși se bulucesc să-l vadă. Eh, tort ca toate torturile de nuntă, la un nivel de bunsimț multumitor – fără amorași, turturele, miri-păpușei ori trandafirași. Ne terminăm porția fiecare, eu ochesc un pahar nefolosit și mă pun oblu spre apa minerală. Dacă iar apare băiatul cu apple-juice, îi spăl freza cu ea!

Parcă undeva, pe ring se dispută jartiera miresei, oricum petrcerea intră pe ultima turnantă, dar surpriză pentru regățeanul de mine: vin sarmalele!!!

Enough! – vorba anglo-saxofonului, nu mai intră nici cu maiul. Ori e v’o eroare în meniu, ori eu sunt decuplat de la noutăți. Până la urmă se dovedește că așa e obiceiul, nu pleci de la o nunta ardelenească fără să fi mâncat sarmale…

E uite că eu pot…

Dă-l in bălării de obicei, după tort și alte finețuri punem moț cu sarmaua!

Adică stomăcelu’ meu să fie torturat toată noaptea de varza aia greu digerabilă?!

„Nu vă faceți griji că mâine vă dregeți cu ciorba de potroace!”

Au, alt fior gastric! Mă uit la Junior, el e cu covrigul și criza de timp. După expresia lui, mâine am un aliat greu la fentat potroacele…

Urmează momentul cu „protocolul” la „căsuța mirilor” – de fapt un fel de urnă frumos lucrată unde invitații introduc plicurile cu contribuția financiară la întemeierea viitorului cămin al tinerilor. Primesc în schimb câte un pupic din partea miresei și o strângere de mână, însoțită de o punguță cadou din partea lui ginerică cu prăjituri făcute de mâna tinerei și ceva recipiente personalizate cu licori bune-rău. Pupături cu părinții mirilor și hai la îmbarcare în microbuzele angaijate să facă curse spre locurile de cazare ale invitaților, în cazul nostru spre pensiune.

…dimineața mă trezesc înfrigurat, primul, doamna mea iar și-a adunat în spate întreaga pilotă.

Ies la aer, singur în toată curtea pensiunii sub soarele de dimineață. De la bufet salt o cafea mai babană și o sorb domol, așa la trecerea vremii, fără țigare că m-am lăsat de sportul ăsta de vreo 18 ani, mulțumită lui Vali bioenergeta care nu știu ce „vrăji” mi-a făcut de nu mă mai interesează niciun produs cu „iarba dracului”, fie el leit-poleit.

Nu trece prea multă vreme până se trezesc și ceilalți. Cei care își planifică saltul peste „potroace” încep făcutul bagajelor. Intre ei, și noi căci Junior are mâine după amiază avion spre Stockholm. Hai la microbuz, directia ranch socru mare după „barca romeo” pusă la păstrare peste noapte în parcaj, la cort.

Cel mai greu a fost lămurirea socrului de ce nu așteptăm potroacele la prânz. Da’ pân’ la urma urmelor a fost om de înteles, mai ales după ce mai acceptarăm o sacosă țapănă cu produse originale de la ranch.

Iar despărtire, pupături, schimburi de cărti de vizită și numere de mobil și ne punem în sfârșit în mișcare spre casă, așa cam în gura amiezii.

Îl iau la lămurit pe Junior să nu bage mașina în draci, o fi el drumul liber, da’ Valea Oltului e totuși ceva, nu se face să ne înecăm tocma’ la mal.

Pricepe și acceptă surprinzător de ușor, fără alte comentarii așa ca ieșim de pe Vale fără probleme.

Nu trecem bine de popasul de la Dedulești, pe DN7 că în curbele criminale de pe Dealul Negru, Junior are ocazia să-și treacă la catastif o faptă bună.

Într-un „ac de păr” scurt, o curbă cam la 140 de grade, dar în urcare, un TIR „se declarase învins” chiar în vârful curbei: tractorul era angajat pe pantă în sus, remorca încă nu ieșise complet din cealaltă portiune a acului. Oricât se străduia tractorul, datorită direcției diferite pe care tracta, nu mai putea mișca containerul-remorcă din curbă. Degeaba încercări de a forța motorul, fum inutil din cauciucuri, nu se putea și pace!

– Ăsta până nu dă înapoi să intre în curbă mai larg, nu mai pleacă d’aci decât cu tancu’!

– Așa e, băiete, da’ trebuie convinși ăia din spatele lui să dea înapoi și ăia din fată să-i lase liber și sensul lor pentru manevre!

– Hai la ei! – zise el și băgă „barca” într-un buzunar de refugiu mai jos de curbă.

Ne ducem întâi la tirist, evident un turc, noroc că pricepea engleză. Îl întreabă dacă vrea ajutor, cum nu, ești singur, nu, unul trecuse de curbă, alți doi erau mai jos, cheamă-i pe amâdoi aici.

Pune turcu’ mâna pe stație și-și cheamă pe cei din spate. După ce vin, s-adună toți patru și încep o turuială turco-engleză în care eu mă pierd.

Pân’ la urmă pricep, Junior și unul din turci se duce sus, să-i convingă pe cei ce veneau dinspre Râmnic să se oprească puțin, eu cu celălat mergem la vale să facem acelasi lucru cu ăilalți ce urcau dinspre Pitești. Comunicam între noi prin mobile.

Am luat-o la vale explicând fiecărui sofer blocat ce doream de la ei. Unii, mai căpățânoși au mârâit câte ceva, alții ni s-au alăturat sporind puterea de convingere a „delegației”. Prin mobil am primit semnalul de la Junior că turcul din curba a început să iasă ca racul la drum drept, apoi cu grijă a trecut în sus și a ajuns lângă cel dinainte. Tiristul care era cu mine bagă în mâna în buzunar și mă întreabă ceva care suna cam așa: «Kaș parai?»

Îi zâmbesc și-i răspund, bucuros de inițiativa neașteptată a lui Junior care îi arăta altă față, nebănuită pâna atunci: «Free, my friend, help no parai!» Tiristul urcă în cabină, cauta în spate și scoate o cutie de carton mai mult plată, cu niște fructe exotice pictate pe ea. «Kaki?» -întreb. «Yeah,  kaki! Mulzumim!» Mă duce apoi „agătat” pe treapta ușii din dreapta până la „buzunarul” cu „barca romeo” unde doamnele ne așteptau un pic neliniștite. Apare și Junior dintr-o furgonetă ce cobora la vale, cu o sacoșă de portocale în mână. «Am făcut piața! Tu ?!» Îi arăt cutia cu Diospirus kaki, fructele zeilor…

Uite așa ajungem la Pitești, apoi pe autostradă spre București și pe variantă la Bolintin suntem acasă la noi, ăi bătrâni. Mama soacră ne întâmpină să ne dea cheile și să afle ce și cum…

Amânăm interogatoriul pe mâine și băgăm „barca” lângă „bronzată”, adică Dacia break din ’98, ultima serie pe carburator, cu grija să nu nimerească sub roți Flash, ciobănescul german, nebun de bucurie ca ne-am întors. În timp ce Mme Old pune schimburi noi in dormitorul lui Junior și pregătește un dejun mai consistent din rezervele strategice (congelatorul și conservele de vară), eu intru în pielea de mecanic și fochist, fac o ispecție la instalațiile de forță, de apă și încălzire și dau drumul centralei pentru un boiler de apă caldă.

Mme Old îl hrănește pe lupică Flash care, de bucurie mai umflă un supliment. Apoi doamna trece și la galinaceele care între timp se mai împliniseră un pic.

Junior se convinge până la urmă că e mai practic să doarmă aici în seara asta că tot trebuie să lase mașina unde e mai sigur, în curte la noi adică, fiindcă mâine îi vom duce noi la sediu în Capitală la prima oră, să raspundă și Mâța prezent la jobul ei.

…seară caldă de inceput de toamnă, fiecare în culcușul său: eu, la parter, unde e și PC-ul, Mme Old la etaj în dormitorul ei, Junior și Mâța în celălalt dormitor vecin.

Am oprit TV-ul, zbaterea aia nebună ce răzbate din stirile transmise pe toate canalele pare de pe altă lume. Încerc să adorm, da’ somnul se lasă așteptat. În locul lui, vine Mme Old:«Auzi, mie mi-este jenă să-i inhib pe ăia mici. Hai să-i lăsam singuri acolo sus…» Apoi lipindu-se de mine caldă:«Vrei să mă lămurești ce n-am simulat noi niciodată?! Ia să vedem cum stai tu cu bateriile…»

…Să mai zică cineva că noi n-avem „vară indiană”!!!

Un cârcotaș în Maramureș (6)

Ziua a șasea

Întoarcere cu popas de nuntă

Gata, s-a terminat distracția, pregătim întoarcerea acasă. Nu de altceva, da’ cei cu joburi trebuie să le mai și onoreze cu prezența proprie…

La briefingul zilnic nu știu cine are ideea să mai câstigăm ceva cu un ocol prin ținutul Dornei și reintrarea în rută la Bistrița. Driverii n-avură nimic de obiectat, vremea a redevenit frumoasă și un ocol de câteva zeci de kilometri nu e mare lucru.

După micul dejun urmează despărtirea de gazde, cu Pavel în frunte care azi se duce mai târziu la treaba lui.

…predarea camerelor, nota de plată și onorarea ei de către cei doi juniori, așa pentru prestigiul tinerei generații, unii cu pupături de despărtire și alții, direcția… pivnița lui Pavel!

Moroșanul scosese de la păstrare un butoiaș cu celebra licoare la cererea belgienilor care mai învață încă un lucru în România – reutilizarea pet-urilor de apă minerală de doi litri jumate, 60 de lei bucata plină, cu discount de 2,5 lei de la Pavel…

– Băi frăție, n-or da de necaz la vamă cu așa muniție? – întreb eu.

– Da’ ce crezi că ăsta al meu nu mai știe cum să se poarte? – mi-o întoarce frate-meu.

În sfârșit ne punem în mișcare și lăsăm în urmă pensiunea care ne devenise cămin pentru aproape o săptămână. Departe, tot mai departe și mai mică, din fața porții monumentale ne face semne cu mâna bătrâna mamă a lui Pvel. O lăsaserăm cu ochii în lacrimi după ce mutuleașca de Mademoiselle Jantot îi sărutase mâna la despărție. Pornit din mintea ei,  sugerat de cineva, habar n-am, da’ gestul o topise de tot pe bătrână…

GPS-ul șomează, n-avem cum să nu nimerim pasul Prislop și să greșim intrarea în județul Suceava, pe Bistrița Aurie la vale, spre Vatra Dornei.

Pe aci lucrurile par încremenite în timp, cel puțin la prima vedere, că vine și moțul pe prăjitură…

…trecem de Vatra Dornei și o luăm de-a lungul Dornei pe șoseaua spre Bistrița, când undeva pe stânga, hop, Popasul Dracula!

Ce cătase prin nordul Moldovei sângerosul fiu al Drăculei, unicul cavaler valah în preaelitistului Ordin apusean al Dragonului, naiba știe?! Da’ ce contează, dacă brandul se vinde bine! Adică numa’ ignorantul ăla de Bram Stoker și ciumpalacii de la Hollywood să facă parai de pe urma Vladului nost’?!

Doar că în buna tradiție moldavă, restaurantul era încă închis, că nu dau turcii!

Așijderea wc-urile…

În schimb micul târg de suveniruri turistice și produse din zonă era deschis.

De necaz, Mme Old nu-și cumpără d’aci decât o pereche de botoși din blană de oaie tăbăcită în crom. Deșteaptă fată, da’ mai mult ca sigur că la iarnă mama ei se va bucura de astea, pentru că nouă dl arhitect Junior I, nu cel cu „barca romeo”, ne-a prevăzut încălzire prin podea în casa noastră de la țară, mânca-l-ar tata!

Au nu cumva Mme Old începu a gândi ca la șah, la două mișcări înainte?!

Trecem prin Pasul Tihuța, acum curat, frumos, nu subiectul predilect pentru știrile catastrofă de iarnă și ne așternem hotărât la drum până la primul motel…

De tiriști, da’ ce mai contează, „presiunile” sunt mari și se rezolvă la rând la două cabine. Că și sexele sunt tot două, nu ca genurile în gramatica română – trei…

Între timp fratele meu și nașu’ belgianu’ fac o „aspectare” (adică aruncă o privire!) prin zona răspunzătoare cu alimentarea și se declară satisfăcuți. Motel de tiriști, da’ se cunoștea că trecusem deja în Ardeal!

Facem aici „plinul” de amiază, mai ales că unele doamne începuseră manevrele de învăluire, oferind popas „exclusiv turistic” (haida, de!) la Sibiu contra „pas parole” Bistrița (al naibii Kaufland!!!).

Gata, o ținem întins: Bistrița, Reghin, Târgu-Mureș…

– Ce zici, craiule, n-ai nevoie de un algocalmin? – nu ratează Mme Old ocazia unei șopârle.

– Nici măcar de viagra, scumpo! – parez eu…

…și în gând: « La câtă meserie știa kislany atunci, n-o fi uitat-o chiar pe toată!»

Mai departe…

… Sighisoara, Mediaș, Copșa Mică și, în sfârșit, Sibiu!

Cunoșteam Sibiul industrial cu ocazia unor călătorii de serviciu pe vremea când făcea „cântare patriei”.

… laboratorul de încercări dinamice al institutului unde lucram pe atunci avea nevoie de o balanță de ceva mai mare precizie pentru o serie de teste de încărcare a celulei, adică a structurii, a corpului unui avion. „Balanță” e un termen de jargon tehnic care nu prea are de a face cu obiectul denumit astfel în limbajul comun. Era de fapt un instrument destul de complicat cu care se aplicau diferitelor părți din structura avionului forțe statice sau variabile după un anumit „model” cât mai aproape de realitate. „Instrumentul” măsura totodată și deformarile suferite de structura aeronavei, transmițând valorile culese unui calculator care integra datele primite într-un model de „răspuns” al întregii celule. Simplu, nu?!

Deviza sub care funcționa economia României pe vremea aia era «Producția autohtonă sută la sută și „nu” hotărât importului»!

Hai cu delegația la Centrală să lămurești un cap pătrat politic a cărui sarcină trasată de partid era de a nu-i scăpa din mână pe cercetători, p’ăia cu capu’n stele care visează cai verzi pe pereți și risipesc banii poporului pe tot felu’ de prostii!

«…Balanță din import?!

Păi la Sibiu, Întreprinderea „Balanța” ce face, tovarăși?!»

Unul din delegație îi răspunnse:

« Cântare patriei…»

Noroc că Bulă de moment era fiu de general.

… că dobitocul politic chemase deja ofițerul de serviciu să-l umfle pe impertinent.

N-a pățit mare lucru fiul generalului. Băiat de gașcă și dotat cu bun simț, nu profita de loc de situația lui. O făceau în schimb șefii când îl trimiteau la „înaintare” în câte o situație mai delicată.

Acu e și el pensionat medical, cu două infarcturi. Da’ nici nu se gândește la al treilea…

„Dobitocul” însă și-a continuat ascensiunea în politică și după ’90. Într-un partid istoric anticomunist… Că așa-i în tenis, vorba maestrului Caragiu!

…să mai adaug că cei de la „Balanța” s-au uitat la noi ca la extratereștri când ne-am dus cu specificațiile tehnice ale „obectului” și ne-au trimis la plimbare?! În nici un caz în centrul istoric …

Fățuit cu fonduri comunitare în vederea ridicării la rangul de capitală a culturii europene, orașul vechi e o surpriză și pentru belgieni. Nu se așteptau la un decor apusean la marginea civilizației. Am căscat gura prin centrul istoric, încercând să-mi închipui o zi animată de târg, oameni cu treburi încrucișându-și pașii în piața mare, atenți să nu intre sub copitele cailor sau sub rotile caleștilor…

… cu gândurile aiurea, cu fotocamera în mână și ochelari atârnând în șnururi de gât, ajung într-o zonă suspect de liberă în piață. Nici porumbeii, grămadă în alte părti nu se înghesuie pe aci! Pavimentul din pietre mari, netede și umezite, de unde apă p’aci?!

Pe ultimul moment, printre pleoapele mijite puternic zăresc pe jos duzele aliniate în șiruri paralele și o tai presto spre marginea petei de umezeală! În spatele meu la juma’ de metru țâșnesc spre înalt jeturile artezienei „adormiților”…

Fac ochii roată după ai mei. Mme Old, la pace cu mâța, bântuie tarabele de pe marginea pieței. Junior cu văr’su belgianu’ se hlizesc amândoi privindu-mă!

– Bine, mă tată, de ce nu-mi ziseși și mie nimic despre drăcovenia aia? – îi reproșez eu juniorului.

– Păi numai lui să i se pișe „ăia de la subsol” în turul pantalonilor? N-a pățit-o și el prima dată?! – răspunde nepotul în locul lu’ fiu-meu.

– Că tu ce pățiși, ai fost mai breaz ?

– Am fost solidar cu tine, vere!

– La cât eram de „mangă” amândoi, cum drac’ să nu fi fost?!

… hai, hai, dați din voi tot, dragilor să stim și noi, babacii, de vacanțele voastre! Da’ la ce ne mai folosește acu? Mă uit la ei, bărbați in toată firea, unul deja tătic, celălalt încă becher și realizez că eu sunt pe cale să devin istorie.

O recuperez pe Mme Old de la îndeletnicirile ei nu tocmai prielnice contului comun, amintindu-i de Podul Mincinoșilor, celebrul detector de jurăminte false.

Când să pășim pe pod, mă întreabă zâmbindu-mi:

– Ai curaj ?!

– Cu tine, draga mea, cât pentru zece mii de poduri !!!

Tace și se lipește strâns de mine…

Mi s-a părut ori i-am văzut o perlă la colțul ochiului, acolo unde se nasc cele trei riduri, celebri vestitori ai „toamnei” înaintate?!

Un val de căldură urcă din capul pieptului cu nod in gât și privire încețosată. Îi mângâi încet părul încă des pe care se străduie din greu să-l țină la culoarea cu care m-a vrăjit la început, castaniu roșcat. Și ce dacă rădăcina lucește argintiu?!

… așa ne-a prins Junior cu mobilul, impresionat și el de momentul nostru!

Numa’ podul – stană de piatră!

Păi ce să mai facă bietul, la cât fier și beton au pus pe el la consolidare?!

Ori poate legenda o avea un sâmbure de adevăr?!

Gata, m-am lecuit, nu mă mai „bat” cu legendele! Au și ele rostul lor…

Vine și ultima probă de „vitejie” – ascensiunea în Turnul Sfatului!

…În șir câte unul, urcăm scara de piatră îngustă „la paletă”, adică alternativ cu cei care trebuie să coboare. Bieții soldați de strajă de demult, încărcați cu armura, cu muschetă și sabie ori halebardă, ce chin pe ei, mai ales la câte o alarmă de noapte…

Sus, în turn, mă învârt minunându-mă pe lângă mecanismul ceasului care măsoară încă timpul orașului. Ne mândrim cu realizările noastre de acum, uitând ca totul e clădit pe eforturile, reușite sau nu, pe strădaniile și lipsurile generațiilor anterioare. E bine că mai exită câte un turn care să ne amintească de asta!

…da’ și de faptu’ că dacă n-ai antrenament, ține aspirina la îndemână, al’minteri n-ai cum scăpa de „febra musculară”!

La terasa unde ne-am așezat pentru o cafea, un suc, ceva de pierdere de vreme până ne revine suflu îmi frec cu îndârjire mușchii coapselor cuprinși de crampe.

…Ehei, s-a dus antrenamentul de acu’ douăzeci de ani când urcam ca pe nimica nouă etaje pe scări!

Pe atunci „Băiatu’ din tablou” ne trăgea zilnic heblu’ și ioc curent, nici pentru iluminat, nici pentru lifturi, nici pentru televizorul, mobilă mută timp de 22 de ore pe zi… Cică economie de energie pentru victoria socialismului!!!

Mme Old se oprește din automasaj, scrutează un grup în care parcă și eu recunosc niste figuri și-i trage un strigăt sănătos de ridică toată flotila de porumbei ai pieței în aer:

– Mărie, ce-i cu tine p’aici?

Maria, colegă de serviciu cu nevastă-mea și bună prietenă cu amândoi, fată dintr-o bucată, și aia a mai bărbătoasă de nu se prea lipise nici unul de ea, face ochii mari când ne vede și i-o întoarce:

– Ce-ai femeie? La nunta nepoată-ti, nu?!

– Și ai venit cu două săptămâni înainte?

– Tataie (către mine!), de ce o lași să bea, că uită și cum o cheamă!

Intru și eu în jocul lor, cu limbaj colorat la limită:

– Măi madam, stai așa că nu-i așa! Ce, se făcu peste noapte jumatea lu’ septembrie, că la noi la țară nu s-a spus nimic la difuzor?

– Copilași, voi sunteți nevinovați rău! Ia luați-vă de mânuță și hai la tanti verisoara să vă lămurească. Uite-o colo în prăvălie, mai are una-alta de cumpărat, ce a uitat, că neam de zăpăciți ca voi… Hai, tataie, nu face bot că mata ești altă sămânță!

…și ne lămurim!

Tinerii însurăței urmau să plece in Canada imediat după nuntă, data de plecare se devansase, ăia de la emigrări aburiseră ceva pe acolo. La fel și nunta cu tot ce înseamnă pregătiri, reînnoire de invitații, ș a m d, vai de capul lor!

Verisoara-soacră mică sunase după noi pe mobilul nevestei, că doar numărul ei îl avea.

Nevasta-mea însă își „maltratase” de vreo zece zile aparatul cu cotul de pe masă și gândacul nu rezistase căzăturii. Junior îi preluase cardul într-unul din aparatele lui de rezervă, da’ Mme Old nu se obișnuise cu noile comenzi și, din neatenție, îl setase pe modul silențios-vibrații.

Cum nici jurnalul de apeluri pierdute nu-i era doamnei la îndemână, noi rămaserăm neștiutori de modificare.

Prevăzătoare, verisoara mai sunase și la mama soacră, rugând-o să ne anunțe și ea de schimbare și, in caz că nu putem veni, să-i dăm un semn. Mama soacră, optzeci și… de ani uitase să ne spună asta înainte de plecare. Și uitat a rămas…

Ce mai, Caragiale – mic copil!

Acu nu se face să dăm dosu’ dar tot o dau pe ceva cârcoteală, organizat, inginerește:

…cazarea?

Este, voi aveați deja rezervare la „Subcetate”! Pentru tineri (Junior și mâța lui!) se completează din rezerve!

Mă uit întrebător la Junior, care mi-o întoarce: «Da’ cine vă duce pe voi acasă?!».

Mânca-l-ar tata! That’s my boy, vorba yankeului!

…țoale de protocol?

Gyuri, socrul mic: Pe tine (pe mine!) te rezolv eu, că suntem pe o mărime. Cu încălțările însă… mă descurc!

Verisoara o rezolvă pe Mme Old ca în tinerețe când bântuiau Bucureștiul împreună, schimbând țoale și prieteni între ele.

Pe mâță o ia în primire Măria Fata bună, să-și exerseze pe aia mică talentele ei de scenografă TV…

Junior n-are nevoie, venise el pregătit mai mult pentru bal decât pentru drumeție.

…ultimul și cel mai dureros, „protocolul” la masă! Nu cârâi în gura mare, doar între patru ochi cu Junior. «Stai liniștit, este!» – îmi strecoară el discret.

Împreună cu socrii mici și cu Maria, ne întoarcem la grupul de la terasă. Prezentări bilingve, schimb de impresii așa pentru inceput, apoi atmosfera se dezgheață…

Mă „retrag” o clipă în sinea mea și privesc tot grupul cu un strop de detașare: oameni la fel, deși de la capete de Europă. Ce ne-a împiedicat să fim împreună mai din timp?!

Până la urmă vine și momentul pe care l-am amânat cât s-a putut…

Caravana se desparte în două: SUV-ul nepotului și berlina lui Mr Jantot o iau către sud, spre Valea Oltului, „barca romeo” cu încărcătura ei rămâne pe loc, la ramificația spre Cisnădioara până când celelalte două mașini se pierd în zare. Două despărțiri într-o singură zi…

Acum Junior butonează ceva la GPS care îi afișează traseul spre pensiunea Subcetate din Cisnădioara, cartierul general al regățenilor invitați la nuntă și al rudelor miresei.

După o oră ajungem la destinație, nu că ne-am fi rătăcit – scula occidentală s-a înțeles perfect cu datele oferite de rigoarea nemțească care mai persistă prin zona – da’ am profitat de ocazia că nu ne mai mână nimic de la urmă „să căscăm gura prin târg”. Adică prin Cisnădie, pe hartă indicat ca o comună mare… Dacă asta e doar comună, atunci Bolintinul, orăsel la douăzeci de kilometri de București, e curat sălaș de țigani!

Înainte de ’90 numele de Cisnădie îmi evoca celebrele covoare, „persanele de România” pe care le producea Fabrica din localitate. Mama, odihnească-se in pace, a lucrat ani de zile în filiala din județul Argeș deschisă în comuna natală. Aci se producea produsul brut, covorul țesut manual în războiul vertical după șabloanele cu modele în ’jde mii de noduri pe metru, trimis apoi la Cisnădie pentru finisare: baterea la pivă, spălare, tratarea spatelui pentru stabilizarea nodurilor, tundere și uniformizare și câte alte operații specifice. Până acum câțiva ani s-a prăfuit prin podul casei părintești ghergheful făcut de tata pentru perioada când mama lucra de acasă, nemaiputându-se deplasa până la atelier. Setul mai cuprindea, alături de pieptenii grei de metal cu care erau bătute miile de noduri de pe fiecare rând, inclusiv foarfecele de formă specială cu care se executa prima tundere a capetelor de fire înnodate înainte de scoaterea covorului de pe gherghef. Până la urmă, am căzut de acord să le preia sora noastră care îi fusese mamei de ajutor pe vremea aceea…

Trecând prin fața Fabricii dezafectate, cu un lacăt mare la poartă, Junior îmi servește o surpriză:

– Cine știe prin ce colțuri de lume or fi acum covoarele țesute de mamaia, mi-aduc si eu aminte când lucra!

Doamne milostiv, oare călătoria asta l-a înbunat și l-a făcut să-și schimbe părerea despre înaintașii lui! Încă un pariu cu Mme Old câștigat de mine: «Lasă-l dragă, o să crească, nu e soi rău! Păi din ce ar fi?!»

…Cisnădioara, un „pui” al Cisnădiei, cunoscută mai ales după biserica fortificată aflată pe dealul din centrul localității. La poalele dealului găsim pensiunea cu nume sugestiv, Subcetate. Localitatea păstrează încă din aerul săsec, casele ordonate, străzi asfaltate și îngrijite, oameni cuviincioși… E drept că nici sașii plecați n-au părăsit locurile de tot, vara se întorc pe meleagurile copilăriei și tinereții lor.

Rezolvăm rapid cu cazarea, noi bătrânii la parter, tinerii la etaj, intr-o garsonieră pe două nivele cu un spațiu de primire la primul și dormitorul cu baia la al doilea. Avantaj noi, ca nu mai trebuie să urcăm scări…

Mă opresc direct în baie, nu pentru praful drumului, ci pentru un duș opărit care să-mi alunge din fibrele musculare ultimile resturi de acid lactic care cică ar da senzatia de durere in febra musculară. Mă șterg cu un prosop cât un pogon și încep masajul ajutat de Diana. Mme Old poftește și ea la tratamentul meu și mă avertizează din baie să n-o termin pe Diana , celebra frecție cu alcool, menta și camfor (la ce vă duce gândul!). După ce iese, o încing cu un masaj deloc erotic, în schimb sănătos și energic, după care ne băgam în pat unde adormim ca doi pruncuți deși abia se întunecase.

N-avem parte de cine știe cât somn, ca sosește „alaiul” socrilor mici cu cele cumpărate in ultima clipă de la Sibiu și cu o nouă tranșă de bucureșteni ajunși cu autocarul în ultimele ore.

Stomăcele noastre, trezite și ele, trec la reproșuri că le-am cam neglijat, așa că facem un mic antrenament pentru mâine, o cină mai mult udată și vorbită. Ne întâlneam rude și cunoscuti, colegi de serviciu și prieteni de care ne cam rupsesem, odată cu retragerea la pensie și mutarea la țară. Mme Old socializează la greu, lăsându-mi și mie și Juniorului un pic de loc de întors de care am profitat din plin împreună cu Gyuri, socrul mic. Bucureștean la prima generație și simpatic musafir de weekend la noi, lângă capitală, nu-si uitase rădacinile ardelene și, cu toată osteneala de peste zi, ieși „la interval” cu o adevărată palinka, de prune și bine coaptă. Altă marfă, din proviziile socrului mare, oșan din Negrești – acu fermier de bază în Cisnădie…

Pân’ să se prindă Mme Old, „aveam” deja în fața ochilor doi Juniori si două neveste!!!

Ba, cred că și Junior „se procopsise” cu doi tați, după cum privea printre „noi”!

Scuzabil, din partea mâței lui n-avusese nicio durere de cap, trăsese cot la cot cu el…

… să fac, să dreg, să pătimesc, vorba Măriei Fată bună, dacă mai știu cum am ajuns în ”scutece”!

Un cârcotaș în Maramureș (5)

Ziua a cincea

Săracă de tot în evenimente turistice…

Parcă ascultându-mi ruga, îngrijorat de soarta contului comun de pe cardurile familiei fiindcă mai există și alte zile cu griji nu numai cele de vacanță, zeii străbuni refugiați de milenii pe aici se îndură de mine și trimit peste zonă o „forță specială” de nori încărcați cu umezeală care își fac treaba cum știu ei, ca la munte.

Așa că avem și noi ocazia să „socializăm” pe loc, la pensiune…

Mă lămuresc de ce doamnele au depăsit mult mai repede bariera lingvistică: cum devin soții, toate femeile din lume își activează o „rutină”până atunci în stend by în „biblioteca personală de programe” – conducerea și manevrarea partenerului. Pe baza căreia se face schimb de experiență…

Mme Jantot își rugase soțul să-și pună priceperea sa profesionala la treabă și să vada ce e cu un oarece zgomot care parcă îl scoate berlina lor încă de ieri, pe drumul de întoarcere de la Săpânța.

…hm, măi ce sensibiloasă mașină! Păi drumuri precum cele călcate de ea până acum ar duce Dacia familei OldH până la vârste matusalemice…

Însă doamna în cauză, o șmecheroaică dulce și simpatică foc pe măsura anilor purtați cu iscusință la cât mai puțină vedere, luă o plasă magistrală dimpreună cu celelalte pungășoaice autohtone cu care plănuise „mișcarea” – o scurtă escapadă, așa ca fetele, prin tentațiile Moiseiului, cu una din cele două masini rămase și conducătorul aferent. Numa’ că, din pură solidaritate masculină, ceilalți doi driveri ai expediției la care ne mai adăugarăm și noi frații H, nu chiar străini de mecanică și șurubăraie, constituim o echipă de sprijin pentru Mr Jantot. Și daca nu sunt driveri, mașinile nu umblă!

Bineînțeles că Mme Jantot și fina sa belgiancă au carnet de conducere. Chiar și Mâța lui Junior, că de Mme Old, nu mai vorbesc… Ce le lipsește e doar curajul să se ia la trântă cu un SUV achiziționat de numa’ trei săptămâni și cu o „barca romeo” al cărei preț, în euroi, se scrie cu cinci cifre, da’ fără 1 sau 2 în față! Eh, ambîțu’ lui Junior – viteză mare, putere de tanc și la pornire „scula” să-ți dea raportul despre starea principalelor subsisteme ale „obiectului” cu o voce suavă de urmașă a Evei în oricare limbă de mare circulație îți dorește ție suflețelu’, plus alte chestii de sucit mințile mâțelor simțitoare… Las’ că îi trece lui când o să apară un junior mic cu cheltuielile mari!

În compensație, nici nouă nu ne ieși libația cu palinkă, plănuită printre „suruburi și piulițe” în garajul lui Pavel. Deh, solidaritate feminină, schimb de informații între moroșencele de la pensiune și grupul româno-belgian de neveste cu buza umflată. La figurat, bineînțeles, că doar suntem oameni civilizati, nu?!

Până la urmă, cum-necum, moroșencele realizează că „nu-i conzult” să defavorizeze pe „stăpânii inelelor”. De unde, de neunde scot pe felie oarece chestii gospodărești – dulceți și lichioruri exotice de fructe de pădure, conservăraie autentică locală nemaivăzută nici de Mme Old care este expertă în așa ceva, ba chiar ceva cârpișoare de producție locală cu care abat atenția cerberilor cu fustă în altă direcție, de ne lasă și pe noi să răsuflăm un pic, în fundul paharelor…

Cu ocazia asta, aflu și eu ceva din tainele costumului popular femeiesc din Maramu’.

Adică…

Straiul purtat de o femeie care nu a cunoscut bărbatul („fecioară” conform unui termen aproape ieșit din uz pe la noi, ăștia din sud și înlocuit cu „proastă”) diferă prin culoarea albă a basmalei, a cămășii cu platca, pieptul și mânecile cu aripioare tot albe, cusute cu floricele mici.

Pentru neveste, deși croiul este similar, culorile și modelul cusăturilor depind de plăcerea și iscusința fiecăreia …

Apoi, portul nu se încurcă niciodată, fecioara nu îmbracă straiul de nevastă decât după nuntă, altminteri se pângărește, iar nevasta nu-și mai pune straiul de fecioară fiindcă îl spurcă și nu-l mai poate lăsa mai departe urmașei. Nu știu cât e adevăr și cât legendă pentru uzul turiștilor, da’ după pățania de la Cascada Cailor, nu mai am chef de contestare…

Fără niciun preambul, urmă un moment cu o semnificație de miracol: mama bătrână a lui Pavel moroșanul se duse la lada de zestre și scoase costumul ei de fată, oferindu-l fiicei lui Mme Jantot, o mutuleașcă ce nu scosese nici cincizeci de vorbe de când era cu noi. Fără să fie o neroadă – era studentă doar! – absorbea ca un burete tot ce vedea și pot să jur că de nu ar fi fost Mâța lângă el, Juniorului meu nu i-ar fi fost indiferentă.

Fata s-a înroșit și a mărturisit ca nu poate primi cadoul acela prea prețios și care nu i se potrivește…

După ce a ascultat traducerea răspunsului în românește, bătrâna i l-a înmânat din nou:

– Eu am facut zece copii, toți feciori și nu am cui lăsa. Tu, fată, i-l vei lăsa fetei tale când va veni vremea ei!

… priveam și mă întrebam care sunt șansele să fiu martorul nașterii unei legende. O legendă de peste secole a belgilor și batavilor de la Marea Nordului despre un strai miraculos adus de departe, din meleagurile de răsărit și care proba fără greș cum își păstrau tinerele fete castitatea.

… ehei, palinka asta !!!

Un cârcotaș în Maramureș (4)

Ziua a patra

Azi nu ne mai distrăm, azi lucrăm pentru suflet. Obiective: mânăstiri, locuri cu semnificații de simțire și altele.

Capul mi-e neașteptat de ușor dupa cele peste 200 ml de tărie, partea mea din sticla cu măru’n ea de aseară. Are în schimb Mme Old grija să mi-l facă mare. Noroc că bietul tata mi-a vândut un „tip” (cum se zice acum, pe vremea mea se spunea „pont”!): pe pauza de inspiratie aer sau cea de momentană lipsă argumente de „dat la cap”, cu cel mai dulce glas, bagi un nevinovat, absolut ca picat din nori: « Ce ai zis tu, dragă?». Dacă rezistă și la al treilea, n-ai nici o speranță, tragi fermoarul la gură și vâri capu’ntre urechi până trece furtuna…

De data asta îmi iese de la al doilea, mă lasă în durerea mea de bețivan, să nu îndrăznesc să mă rog de ea când o să dau de naiba că nu se uită la mine nici cât la un maidanez, ce, degeaba mi-au dat doctorii să înghit zilnic pumnul ăla de medicamente ?!

S-a spart furtuna și accelerăm pregătirile…

Intervin și eu cu o sugestie:

– Scumpo, știi că pe la mânăstiri sunt reguli mai ciudate cu accesul doamnelor, n-ar fi bine să-ți pui o fustă și să ai la tine și o basma, așa de rezervă?!

…hai să joc cartea geloziei combinată cu ceva sobrietate maternă, că asta rareori dă greș:

– Dragă, de când te afișezi tu în șort, vrei să-i eclipsezi jumatea lui Junior?!

Mi-aruncă o privire incertă, gen «ăsta m-o lua peste picior?!»

Plusez cu mare grijă:

– Hai, draga mea, să fim noi sobri că le vine și lor rândul…

Prea multă vorbă, mai adaug un sărut unde știu eu că trebuie, ce naiba, am trecut degeaba 35 de ani împreună ?!

– Golan bătrân, mă „duci” la fel ca-n tinrețe!

– Lasă, mămicule, că nu știu cine o mânca pilafu’ la urmă…

 

…un banc din tinerețe, ehei, ce departe a fost:

«Doi bătrânei intr-o seară, amintindu-și viața dusă împreună și jurământul de început – de câte ori unul din ei calcă pe alături, să pună în pusculita personală câte un bob de orez – hotărăsc să spargă pușculițele chiar atunci, pe loc. In pușculita lui, două boabe… «Dragă, stii ai stat atât de mult în spital cu fiecare din copii!» Pușculița ei goală, goală… «Ticălosul de mine, nu te merit!» Văzându-l cât se zbuciumă și își smulge părul din cap, soției i se face milă: «Stai, micule, liniștit! Din ce crezi că am facut pilaful de azi dimineață?!»

 

Eh, nu m-aștept eu la un pilaf, da’ dracu’ știe, vorba maestrului Caragiu…

 

In sfârșit, ne punem în mișcare…

Da’ nu stiu cum se întâmplă, ori Junior a facut o documentare mai sumară, ori împreună cu văr’su belgianu luase în calcul numai ce era mai important ca pornim pe Viseu, pe valea căruia nu prea sunt mănăstiri. Compensează însă privelistea…

După ce ieșim prin Crasna, trecem cumpăna apelor dintre Vișeu și Iza și ne îndreptăm spre Bârsana.

Mănăstirea Bârsana e un complex monastic care a învățat la perfecție lecția turismului. Măicuțele care țin tot locul funcțional și curat ca un pahar nu apar de loc, dar lucrarea lor se vede peste tot – un stup de albine harnice și modeste. Bine, comparația cu stupul nu e chiar potrivită, în el mai sunt și trântori…

Se ghicesc și aici lucrări de bărbat în dotările de suport tehnic cu care mâinile unor măicuțe nu se prea împacă. Complexul e totuși prea mare și trebuie să funcționeze ca o vitrină care s-a cam depărtat de chemarea inițială.

Las nemulțumirea asta surdă deoparte și intru in biserica mănăstirii unde e liniște și răcoare. Mi-a amintesc de copilărie, de biserica satului unde mă ducea bunica până când aberațiile preotului paroh o îndepărtaseră de templu, nu de credință. Rugăciunile pentru liniștea sufletului ei, a părinților duși, pentru sănătatea și binele urmașilor mei nu știu cât corespund tipicului ortodox, dar sunt sincere până la lacrimi…

În momentele acelea, comuniunea cu sacrul e atât de profundă că parcă îmi adaugă simțuri noi: ceva îmi spune să mă uit în spate unde Junior și maică-să mă privesc uimiți de ipostaza mea, surpinzătoare pentru amândoi – un ateu copleșit de credință…

Mă ridic și îmi sterg cât pot de discret colturile ochilor, apoi mă îndrept spre ei.

Junior mă cuprinde fără vorbă de după umeri, Mme Old de mijloc și împreună părăsim biserica – tată, mamă si fiu – lăsând în urmă un moment magic, poate unic în viață. Rostul unui astfel de locas s-a mai împlinit încă o dată…

La final, intrăm în expoziția-muzeu a manastirii unde domină comercialul, în afara unei săli cu icoane și cărti de cult în limba română cu vechime de sute de ani, colectate de prin parohiile Maramureșului. Restul – suveniruri religioase pentru turiști produse de măicuțele din mănăstire, cu prețuri pentru toți: de la una la patru cifre, în lei noi, evident.

În expoziție, mă impresionează icoana Maicii Domnului din secolul XVIII, vandalizată de un păgân: în locul gurii, o gaură rotundă de glonț a străpuns lemnul fără urmă de așchii la intrare. Ieșirea nu este vizibilă, astupată cu chit învechit…

Ce psihopat o fi încercat să ucidă un simbol universal?! Pare a fi unul dintr-o epocă recentă, perfecțiunea si dimensiunea orificiului de intrare trădează o armă ghintuită cu un calibru în jur de 8 milimetri…

La plecare cumpăr un pliant de prezentare a mănăstirii, n-am avut dispoziția trebuitoare de a fotografia un templu al comerțului cu credință…

La drum spre Sighetul Marmației…

Inaintea îmbarcării îi prevenisem pe belgieni – vom vizita închisoarea unde comuniștii din prima tranșă promoscovită își arătaseră „talentele de educatori” ai românilor lăsați in grija lor la împărtirea Europei după al doilea război mondial.Tineretul lor primi informația cu indiferență, ca și al nostru de altfel…

Se repetă partea cu privirea lăsată să colinde aiurea peste peisajul care face toți banii. Noi, moșii, mai circumspecți cu sculele GPS fiindcă stim ce prăpăstii pot ieși din niste superaparate în care sunt „inputate” bazaconii cât casa, nu date corecte, mai facem verificări de teren folosindu-ne de clasicele indicatoare ori de amabilitatea vreunui localnic.

În Sighet însă ne declarăm învinși, și GPS-ul, și noi cei cu „orientarea pe teren”…

Ne învârtim de vreo trei ori pe lânga o biserică în construcție, ceva nedefinit, un coșmar arhitectonic de forma unui ou gigantic din care iese turnul cu o cruce în stil vag ortodox (?!).

Nu sunt prea șocat, au arhitecții ăștia la idei… Vorba rabinului, gâște să fie destule!!! Bunăoară, la București, în Crângași pe terenul atribuit americanilor de la Ford pe malul Lacului Morii, se ridică o biserică a nu știu cărui cult care, privită de pe podul peste Dâmbovița, pare dotarea masculină a unui gigant ingropat la nivelul solului: scrotul imens – corpul bisericii iar turla cu cruce – falusul erect care împunge cerul… Fiu-meu cel mare, arhitectul, mi-a explicat că probabil s-a folosit „istoricul” locului care conținea Cimitirul Crângași, dezafectat pe vremea lui Ceaușescu, la construcția Lacului Morii.

… Ne scoate din necaz un bătrânel amabil, miner pensionar cum am aflat în timpul cât ne-a dus „ca de mânuță” până la poarta Memorialului, arătându-ne și unde se parchează mașinile, pe o stradă laterală, ca să n-avem necazuri…

Curios a fost că s-a arătat mai bucuros el că ne-a ajutat decât noi, care îi eram datori.

…din experiente anterioare, am stabilit o oră de adunare și am memorat numerele de mobil ale driverilor noștrii, pentru cazuri de urgență.

Apoi am coborât în Infern…

 

… fiecare epocă istorică arată că omul e o îngemănare de înger și demon, în diverse dozaje. Societatea a avut dintotdeauna probleme cu extremele acestui dozaj: sfinții și brutele.

Primii deranjau pentru că mereu puneau oglinda în fața celor ce-și pierduseră sau erau pe cale de a pierde stropul de lumină divină primit în momentul întrupării din țărână,  arătându-le ce îi astepta la capătul drumului – răplata pentru proasta „gestionare” a acestui strop pe timpul vieții.

Ceilalti, brutele, cei în care stropul de sacru avusese soarta picului de apă în plin deșert, trebuiau controlați sever, fie prin scoaterea din societate în locații lipsite de contact cu restul – inchisori, lagăre de deportare, colonii de pedeapsă peste mări, fie prin folosirea lor in acele munci de care societatea nu se putea lipsi, dar care nu erau pentru oamenii obișnuiți – gardienii, călăii, ucigașii de profesie plătiți sau mercenarii…

Odată cu evoluția societății spre vremurile moderne, s-au rafinat metodele prin care sunt contracarate cele doua extreme: pentru primii, comercializarea mesajului e una din metodele cele mai eficiente. Pentru ceilalți, modernizarea „izolării” ori diverisficarea ofertei de ocupații care să le folosească fondul natural de brutalitate, de exemplu trupele speciale.

Sunt două regimuri politice în istorie în care brutele și-au depăsit cu mult conditia: nazismul și comunismul. Nazismul nu a durat efectiv decât un deceniu datorită excesului de brutalitate care a trezit reacția promptă a lumii civilizate și s-a consumat rapid din lipsă de resurse în confruntarea cu alt mare mare „brutal”- comunismul. Prin lichidarea conducătorilor naziști – superbrute „în stare pură” – și anihilarea celor de sub ei, nazismul iese din istorie. Spre nefericirea omenirii, din soarta nazismului „învață și aplică creator” celălat regim politic bazat pe dominația brutei asupra omului obișnuit. Superbrutele „inteligente” se repliază strategic în planul doi, într-un Comitet Central de conducere, lăsând în față un lider care își asumă rolul sângeros cu bună știință. Rămân de asemenea la vedere brutele a căror sarcină este teroarea și care răspund doar în fată liderului și a cercului său de apropiați. Brutele din acest nivel la vedere nu strălucesc de inteligență, nu-i dă afar’ din casă omenia, ei sunt doar instrumente înlocuibile când le scade eficiența ori când au loc reașezări în cercul superior de lideri…

Rezultatele eficienței lor se vad în sutele de milioanele de destine umane schilodite, în milioanele de vieți frânte fără nici o ezitare „la ordinul șefului” și în pervertirea sufletelor a cel puțin patru generații de oameni fără alta vină decât aceea de a se fi născut în partea asta de lume.

Cam așa au decurs lucrurile în perioada „coexistentei pașnice a două sisteme politice diferite pe baza neamestecului in treburile interne, a respectului  si avantajului reciproc” adică în limbaj comun, «fiecare face ce vrea in curtea lui, numai să nu dea foc cartierului!» Cu timpul „cartierul” devenit tot mai strâmt căci și alții luară exemplul conducerii pe bază de bâtă, începu să pârâie din încheieturi și până la urmă se prăbuși și prin contribuția unui usor brânci din partea partenerului de „coexitență pașnică”…

În istoria represiunii comuniste, închisoarea de la Sighet este un episod minor la scară mondială dar emană atâta durere și ororoare pentru noi, românii obișnuiți, că te întrebi cum a fost posibil? Unde au gășit noii stăpâni în sânul unui popor creștin, omenos, cu frică de Dumnezeu „uneltele autohtone”, brutele gata fabricate pentru planul lor criminal de maximă eficiență de a rupe „coloana vertebrală” a neamului în nici două decenii. Elite și oameni obișnuiți care n-au acceptat minciuna, vârfuri „vinovate” tocmai pentru că erau vârfuri și oameni simpli, nimeriți din întâmplare în „mașina de tocat destine”, totul s-a topit acolo într-un blestemat cazan al iadului adus pe pământ de promotorii „celei mai umane orânduiri din istoria omenirii”.

…o celulă strâmtă și întunecată, cu dotări meschine care să mențină la minim niște funcții biologice, ăsta a fost universul cotidian timp de ani întregi al unui deținut din închisoarea Sighet. Dar până și asta era socotit un refugiu pentru cel care revenea de la un interogatoriu în camere dotate cu „instrumentar de convingere” pe care cu greutate poți crede că le-a inventat un om!

…Memorialul Sighet este însă maculat de dâra balelor de melc lăsate de apostații de după ’90, cei care au încercat să-și facă șterse urmele în susținerea anterioară a comunismului, trecând în tabăra cealaltă. Poate că amintirea celor de acum îi va „pierde la inventar”, dar deasupra tuturor e un ochi pe care nimeni nu-l poate păcăli și de care ne aduc aminte triunghiul magic din bisericile închinate Romei și Panthocratorul ce nu lipsește din bisericile ortodoxe!

…Am ieșit la lumină după aproape o oră și jumătate, majoritatea muți. Belgienii ne-au respectat tăcerea și după ce soarele după-amiezii de vară târzie ne-a alungat cât de cât din oase frigul acela sinistru de închisoare, ne-am îmbarcat cu direcția Săpânța. Unii auziseră de cimitirul care dusese faima locului peste hotare, alții urmau să afle…

Rulăm tăcuți pe lângă Tisa când, simultan, toate celularele din mașini primesc un beep de intrare mesaj: «Welcome to Ucraina!», apoi același lucru în română și ucraineană.

…ba să fie la voi acolo, suntem încă în România!!! Undele radio nu prea le au cu granițele dar asta e bine pân’ la urmă!

Nu trebuie să întrebăm unde e Cimitirul, indicatoare sunt peste tot iar intrarea este marcată de obișnuitul de acum bazar cu de toate – suveniruri turistice și bisericești.

Intrăm în partea accesibilă turiștilor și în care nu se mai fac înmormântări. Doar câțiva „gomoși” și-au rezervat încă din viață locuri în Cimitierul Vesel. Nu stiu ce e în spatele acestei interdicții, poate disputa între cele doua biserici, greco-catolica și ortoxă, asupra bisericii cimitirului și a locului respectiv. Dincolo  de asta, Cimitirul este unic, cruci din lemn de stejar groase vopsite în „albastru de Săpânța”, cu baza lată cât să cuprindă un basorelief cu o scenă din viata defunctului și un epitaf în versuri scrise la persoana întâi în care acesta își povestește pe scurt, detașat și uneori ironic viața și ceva din împrejurările trecerii dincolo…

Totul este opera mesterului lemnar Stan Pătraș care și-a început lucrarea în 1935 și a dus-o, ajutat de ucenici, până în 1977, anul morții sale.

In versuri naive, uneori cu greseli gramaticale, sunt expuse pe crucile frumos pictate vieți de oameni obișnuiți: bărbati decedați la vârste înaintate sau femei mai „darnice” din fire, tineri petrecăreți sau copii care n-au apucat adolescența, oameni de tot felul care au câstigat sub mâinile dăruite cu har ale lui Stan Patraș o formă mai aparte de nemurire…

Vedeta cimitirului este după umila mea părere așa-zisul „mormânt al soacrei” plasat chiar în fața ușii bisericii. Moartă în 1969 la 82 de ani, bătrâna de sub cruce are parte de un adevărat portret „in acva forte” pentru că și-a terorizat urmașii și probabil că și-a băgat fiica în mormânt, alminteri ginerele supraviețuitor nu ar fi avut curajul următorului epitaf (retranscris conform normelor actuale):

 

«Sub această cruce grea

Zace biata soacra-mea.

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu și citea ea.

Voi care treceți pe aici

Incercați să n-o treziți

Că acasă dacă vine

Iară-i cu gura pă mine,

Da’ așa eu m-oi purta

Că-napoi n-a înturna.

Cei care citiți aici

Ca mine să nu pățiți,

Soacră bună vă găsiți

Cu ea bine să trăiți.»

 

Ies printre ultimii din cimitir, „avantajul” fotografului căruia i se cere să imortalizeze mai pe fiecare din grup alături de câte o cruce care i-a plăcut. Între timp, Mme Old face ce stie orice doamnă din Alaska pân’ la Punta Arenas și din China până-n California: „subțiază” contul pe nimicurile din bazarul de la ieșirea din Cimitir…

Asta n-ar fi chiar așa de grav, da’ mâine avem în program Muzeul mineralogic din Baia Mare, mai cunoscut ca „al aurului” și ăia n-or fi așa de proști să stea cu mâinile în sân…

În sfârșit, o viață are omu’ și o gaură în… buzunar pe un’ se duce naibii grija banilor!

Eh, ce mai cârâi eu?! Față de cei de la Sighet și de cei de dincolo de gard, sunt un fericit: trăiesc!

– Ai perfectă dreptate, Mme Old, mâncați-aș gura ta de coloneleasă…

Așa se termină ziua a patra.

« Older entries